Săraca ţară bogată. Dacă s-ar vrea, am ieşi din criză mîine. Germania datorează 19 miliarde de euro României

Economistul Radu Golban, cel care a descoperit datoria de 19 miliarde de euro, datînd din 1939, a Germaniei către România, spune, într-un interviu exclusiv pentru „Libertatea“, că documentele găsite şi studiate de el sînt suficiente pentru dovedirea acestei datorii istorice. Dar totul se va prescrie după data de 3 octombrie 2012! El susţine că, după dezvăluirile făcute despre acest subiect, i-au fost aduse ameninţări cu moartea prin intermediul unui „emisar” român cu relaţii la cel mai înalt nivel politic. Radu Golban (37 de ani), omul care se bate, în numele României, pentru recuperarea datoriilor externe, a primit ameninţări cu moartea. *Întrebare: Are sau nu Germania o datorie de aproape 19 miliarde de euro faţă de noi?

* Răspuns: Categoric, are! Documentele găsite de mine în arhivele din Elveţia şi Germania sînt clare. Iar argumentele celor care susţin că România a renunţat la orice despăgubire de război faţă de statul german, prin Tratatul de la Paris din 1947, nu au nici o relevanţă sau legătură cu această situaţie. Această datorie, care la finele anului 1944 a fost de 1,26 miliarde de mărci ale Reichului, NU e despăgubire de război, ci rezultatul unui tratat economic încheiat înainte de 1 septembrie 1939, în care Germania nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de acesta.

* Întrebare: Plata datoriilor s-a reactivat în 1990. Există vreun precedent pentru un astfel de caz?

* Răspuns: Da, există situaţia Elveţiei, care a primit o sumă de bani, în 1952, tot din partea Germaniei, în contul unei datorii identice cu cea din cazul României, născută printr-un tratat de reglementare a plăţilor semnat tot înaintea izbucnirii celui de-al II-lea război mondial. Prin hotărîrile Conferinţei de la Londra, din 1952-1953, care are statut de tratat internaţional, se clarifică exact rezolvarea unor asemenea situaţii. România se încadrează perfect la articolul 5, alineatul 4 din legile adoptate la acea conferinţă. Conferinţa face, de fapt, legătura între datoriile fostului Reich şi RFG-ul de atunci. Chiar dacă au fost „îngheţate” pînă în 1990, prin tratatul de unificare al celor Germanii, plata acelor datorii s-a reactivat.

* Întrebare: Şi chiar sînt aproape 19 miliarde?

* Răspuns: Soldul apare clar în documentele găsite de mine, la Banca Reglementelor Internaţionale din Elveţia, care e un fel de „bancă centrală a băncilor centrale”, cît şi la arhivele statului german.

* Întrebare: La care aţi adăugat dobînda, aţi echivalat cu moneda euro de azi şi-au rezultat 19 miliarde de euro.

* Răspuns: Exact.

* Întrebare: Dacă oricum există documentele descoperite de dvs. în Elveţia şi Germania, mai e nevoie să găsim altele, la noi sau în altă parte?

* Răspuns: Fireşte că nu! Cele de acolo sînt dovezi suficiente. De aceea nici nu înţeleg exact ce rost au aceste atitudini, cum că România n-ar avea asemenea dovezi. Doar ele există, din moment ce eu le-am studiat!

* Întrebare: Ce-ar trebui să facă Statul Român, în mod normal?

* Răspuns: Simplu: să solicite oficial Germaniei un răspuns în această chestiune, apoi, în funcţie de răspuns, să înceapă negocieri. Statul Român să profite de demersurile din Parlamentul german pe aceasta temă şi să solicite precizări din partea Guvernului german. Este absurd ca în Parlamentul german să existe 3 demersuri pe această temă, iar Guvernul de la Bucureşti să nu dea nici măcar o declaraţie oficială.

* Întrebare: Şi dacă Germania va tot spune că aceste datorii nu mai există?

* Răspuns: Tot prin hotărîrile acelei Conferinţe de la Londra există prevederea înfiinţării, la cererea unui stat, a unei Comisii speciale pentru soluţionarea unor asemenea litigii. Da, da! Şi, după aproape 60 de ani, acela e organismul care poate rezolva aşa ceva.

* Întrebare: Înaintea acestui interviu mi-aţi povestit că, după dezvăluirile privind datoria, aţi fost ameninţat…

* Răspuns: Da, la un moment dat, toată povestea a luat o întorsătură cel puţin ciudată. După apariţia în presă a articolului în care vorbeam despre această datorie, la 17 mai 2010, nemaiştiind prea multă lume în România, am încercat, pe Internet, să contactez o persoană despre care citisem că e implicată cumva în problematica recuperării Tezaurului românesc de la Moscova. Să-i spunem A.E. Aceasta a fost amabilă, interesată şi mi-a propus să mă viziteze în Elveţia, unde avea oricum drum. Doar că n-a venit singur omul, ci împreună cu un alt domn, pe care, mărturisesc, nu-l cunoşteam, eu fiind desprins de situaţia politică din România încă din 1988. Dar am înţeles că era un fost demnitar în Guvernul României de dupa Revoluţie. Să-i spunem V.V.G. acestui domn, de altfel, foarte interesant şi cultivat. S-au referit şi la soţia însărcinată.

* Întrebare: Şi ce-aţi vorbit cu ei?

* Răspuns: Fireşte că despre acea datorie şi despre concluziile mele despre ea. Mi-au spus să nu mai discut cu nimeni despre acest subiect, altfel voi periclita recuperarea datoriei. M-au asigurat că vor vorbi cu domnul Florin Georgescu, viceguvernatorul BNR, cu ministrul de Finanţe şi cu cel de Externe despre această problemă. Mi-am dat seama că sînt oameni cu relaţii la nivel înalt. După aceea, o vreme, am purtat discuţii telefonice zilnice cu ambii domni, explicîndu-le detaliile juridice şi economice ale problemei. Au respins însă orice tentativă de a mea de a lua direct legătura cu vreo oficialitate din România. Apoi domnul A.E. a sugerat că recuperarea s-ar face mai uşor prin Rusia, deoarece în România nu s-ar găsi date în arhive, în schimb s-ar putea folosi arhiva Kremlinului. Sincer, asta m-a derutat, cîtă vreme probele studiate de mine erau suficiente. Aşa că le-am spus că eu fac acest lucru benevol, dar mă opun oricărei periclitări a relaţiilor româno-germane prin angrenarea altei părţi în problemă.

* Întrebare: Şi ce s-a întîmplat?

* Răspuns: După încă o apariţie în presa din România, domnul V.V.G. mi-a spus, cînd l-am sunat în data de 29 august, anul acesta, că am încălcat convenţia de a nu mai vorbi despre subiect şi, mai ales, despre sumă. Dar cel mai ciudat a fost cînd mi-a zis că ştie din surse sigure că Serviciile Secrete sînt cu ochii pe mine, din cauză că le-aş fi deranjat prin dezvăluirile mele despre acea datorie şi că viaţa mi-ar fi în pericol. Am primit ameninţări cu moartea! Apoi, a pomenit şi de pericolul ce o poate paşte pe soţia mea, care era însărcinată. Asta m-a derutat de-a binelea. Parcă abia plonjasem într-un film cu spioni şi agenţi secreţi.

* Întrebare: Cum aţi reacţionat?

* Răspuns: Am considerat necesar să mă duc la Poliţia din St. Gallen, oraşul elveţian în care stau, şi să depun o Plîngere. Nu neapărat contra domnului V.V.G., dar am menţionat numele acestuia ca fiind cel care mi-a transmis ameninţarea.

Totul se prescrie pe 3 octombrie 2012.

* Întrebare: Şi ce credeţi că se va întîmpla mai departe?

* Răspuns: Eu sper că nimic rău sau absurd. Ce am făcut, am făcut pentru România. Mai rămîne ca şi România ori cei cu putere de acolo să dorească a face ceva. Însă cît mai e timp, pentru că datoria aceasta şi orice pretentie pe această temă, tot conform legislaţiei, se vor prescrie începînd cu 3 octombrie 2012!

* Întrebare: Isărescu s-a arătat interesat?

• Răspuns: Am trimis iniţial o adresă către BNR şi o petiţie către Preşedinţia României. Răspunsurile nu au fost încurajatoare. Dar am fost în ţară şi mi s-a promis că voi fi primit de preşedintele Băsescu, însă nu s-a mai putut. Am înţeles că era vorba de schimbarea ministrului de Interne şi era ocupat. Dar am avut o discuţie foarte interesantă cu domnul Isărescu, guvernatorul BNR. Acolo am simţit cel mai mare interes pentru problema ridicată de mine. Mi s-a mai propus să devin consilier al actualului ministru de Finante, dar, după două întrevederi pe fugă, domnul ministru Ialomiţianu mi-a spus că nu are nevoie de mine.

Share |

Articol vizualizat de 3953 ori

02 Iun 2011