OBSESIA FAŢĂ DE NICOLAE CEAUŞESCU

Minciunile care s-au spus în perioada imediat următoare execuţiei lui Nicolae Ceauşescu erau, parcă, mai uşor de suportat. Dar să vii acum, după mai bine de două decenii de la plecarea de pe această lume a fostului conducător al României, şi să vorbeşti despre avariţia şi despre conturile lui din străinătate este pur şi simplu o aberaţie. Sînt cîţiva aşa-zişi analişti specializaţi în discreditarea regimului trecut, care fac acest lucru după ce au slujit cu abnegaţie regimuri care au dus această ţară la faliment în perioada de după decembrie 1989. Să spui despre Manea Mănescu, fostul prim-ministru al României, că era un incult, înseamnă nu numai să ascunzi adevărul, dar să ai şi un tupeu ieşit din comun. Cine l-a cunoscut pe economistul Manea Mănescu, student eminent al lui Virgil Madgearu, poate depune mărturie că în România de astăzi sînt puţini specialişti de talia fostului colaborator apropiat al lui Nicolae Ceauşescu, atît prin cultură şi educaţie, cît şi prin întreaga sa ţinută. Probabil că aici bunul-simţ şi respectul faţă de adevăr al unor „moguli”, care ştiu bine ce s-a întîmplat în acea perioadă atît de hulită - de care, de altfel, s-au bucurat din plin –, ar trebui să-şi spună cuvîntul. În fond, obsesia faţă de Nicolae Ceauşescu nu e vizibilă numai în ţară, ci şi peste hotare. Cînd a început aşa-zisa revoluţie din Tunisia, prima apropiere pe care au făcut-o cei din Occident a fost între fostul preşedinte Ben Ali şi Nicolae Ceauşescu. Doi dictatori puşi pe fugă. O minciună. Ceauşescu n-a fugit deloc, iar aterizarea lui la Tîrgovişte a fost, probabil, una bine gîndită de către alţii. În aceste zile, cînd ofensiva împotriva preşedintelui libian Muammar Gaddafi a mobilizat cele mai puternice armate ale lumii, Colonelul fiind totuşi de negăsit, primul gînd care le vine în minte ziariştilor occidentali este că acesta va împărtăşi aceeaşi soartă cu fostul preşedinte al României. trebuie să spunem clar că intervenţia din deşertul libian este una contrară dreptului internaţional. În ziua în care fostul vicepreşedinte al lui George Bush Jr., Dick Cheney, se lăuda că el l-a îndemnat pe şeful său să atace Siria, în publicaţia „New Yorker” se relata despre marea sărbătoare de la Tripoli, în cinstea căderii lui Gaddafi. Un analist de pe la noi se mira că la Ambasada Libiei din Bucureşti flutură încă „steagul lui Gaddafi”, de parcă acolo s-ar afla altcineva la putere. O diversiune cît o pată mare de petrol, pentru că Muammar Gaddafi este viu, aşa cum sînt vii şi copiii săi, care, dacă ne-am fi luat după relatările presei internaţionale, ar fi trebuit să fie deja condamnaţi. Autoarea acestui articol, o oarecare Elissa Curtis, care afirmă, fără să aibă habar de realitatea acestor locuri, că „dictatorul României era un Gaddafi la vremea lui, brutal, rupt de realitate, megaloman. El a fost dat jos de propriul popor, care s-a revoltat violent”. O minciună sfruntată. Dacă tot se face o comparaţie între România şi Libia, să spunem numai că operaţiunea care îşi propune să-l înlăture pe Gaddafi a fost pusă la punct de aliaţii occidentali la o lună după declanşarea, de către forţe exterioare, a revoltelor de la Tripoli. O forţă aeriană de aproximativ 12 avioane franceze a atacat trupele libiene din apropierea oraşului Bengazi. Rebelii n-aveau nici un spor în faţa armatei Colonelului fără un ajutor al aliaţilor occidentali la nivel terestru, antrenînd, echipînd şi, de multe ori, preluînd activităţi de comandă, comunicaţii şi control. Şi încă nu l-au învins pe Gaddafi. Ar fi multe de spus în acest sens şi probabil că într-o zi lucrurile vor fi scoase la lumină. Mai trebuie adăugat faptul că Libia exporta zilnic 1,3 milioane de barili de petrol înainte de începerea protestelor. Toţi membrii intervenţiei împotriva lui Gaddafi au stabilit deja că firmele din ţările lor vor avea acces la cîmpurile petroliere din deşertul libian. Este vorba de cele din Italia, Marea Britanie, Franţa, Spania sau Austria. Nici Statele Unite nu sînt insensibile la aurul negru african. E o luptă pe viaţă şi pe moarte, iar Gaddafi este de negăsit pentru ca lucrurile să fie tranşate. Epoca lui Gaddafi nu este deloc încheiată, chiar dacă premierul italian Silvio Berlusconi a început să se întîlnească deja cu lideri ai rebelilor. Iar Liga Arabă, în loc să-l apere pe Gaddafi, îi recunoaşte, invitîndu-i, pe uşa din dos, la o reuniune a miniştrilor de Externe. Occidentalii află abia acum că reşedinţa din Tripoli a lui Gaddafi dispune de buncăre săpate la mare adîncime şi o reţea extinsă de tuneluri, care asigură legătura cu zone îndepărtate de Capitală, iar structura şi dispunerea acestora sînt cunoscute de puţine persoane. Nici măcar fostul pemier de la Tripoli, Abdessalam Jalloud, transformat peste noapte în dizident, nu poate să dea un indiciu concret în legătură cu locul în care s-ar afla Gaddafi. Bietul Ceauşescu a fost învinuit, şi el, că avea asemenea hecatombe. Nu le-a avut, spre deosebire de Gaddafi, care a fost mult mai prudent. Occidentalii rămîn uluiţi cum apare, din senin, Gaddafi în public, ţine cîte un discurs de încurajare şi apoi dispare într-un adevărat neant. Se vorbeşte despre un complex secret, denumit Bab-al-Aziziya, construit ba de bulgari, ba de est-germani, iar cînd imaginaţia nu mai are resurse apare cîte un fost oficial, care declară că Muammar Gaddafi ar fi suferit un atac de cord şi se află imobilizat la pat. El le-a lăsat aşa-zişilor rebeli destule obiecte în reşedinţa sa de la suprafaţă, pentru ca luptătorii tribali din munţi, lămuriţi cu greu să coboare spre civilizaţie, să se poată lăuda că poartă o şapcă sau o sabie a lui Gaddafi. Revenind la acelaşi „New Yorker”, să spunem că publicaţia respectivă este în stare să mintă că Bucureştii chiar învie după căderea lui Ceauşescu, după ce oraşul arată ca unul populat de oameni disperaţi şi fără speranţă, exact ca în romanul „Bunica se pregăteşte să moară”, al lui Anton Holban. Nici lucrurile spuse în legătură cu fiii foştilor dictatori nu se potrivesc. În timp ce copiii lui Nicolae Ceauşescu au plătit pe nedrept, fiind închişi într-un moment de furie lipsită de orice discernămînt, îndreptată împotriva „comunismului”, copiii lui Gaddafi, care dispun şi de mari sume de bani proveniţi din petrol – se vorbeşte de o avere de peste 30 de miliarde de dolari –, nu vor fi, probabil, închişi vreodată. Mai uşor a fost cu generalul egiptean Hosni Mubarak, care a avut naivitatea să creadă în cuvîntul acelora cu care negocia plecarea de la putere, pentru ca acum să fie adus la proces culcat pe o targă şi cu perfuzii, avîndu-i în imediata apropiere pe cei doi fii ai săi. Este tot ce se poate imagina mai cumplit şi mai crunt pe această lume în legătură cu soarta unor foşti conducători de state...

DUMITRU AVRAM

Share |

Articol vizualizat de 2814 ori

27 Aug 2011