Nenea Iancu a pus la stîlpul infamiei fărădelegile ungureşti SITUAŢIE PENIBILĂ

Guvernul maghiar a ţinut să facă de Anul Nou încă o mare bucurie şi o deosebită cinste românilor...

Tînărul nostru poet laureat Octavian Goga, aflîndu-se într-un hotel al cunoscutelor băi Sf. Luca din Budapesta, a fost ridicat de poliţie şi dus la temniţa ordinară, unde l-au închis între vinovaţii de drept comun, care-şi aşteaptă acolo judecata şi osînda.

Iată, pe scurt, după gazetele româneşti de dincolo, cum s-au petrecut lucrurile.

În ziua de 1 ianuarie st. n., la ora 2 d. a., se pomeneşte Goga cu o vizită:

- Sînt Sugo Ferencz, agent de poliţie...

-         Şi ce pofteşti?

- În numele legii, te arestez.

- În virtutea cărui mandat?

- În virtutea telegramei acesteia.

Şi agentul puse sub ochii lui Goga o telegramă a judecătorului de instrucţie de pe lîngă Tribunalul din Cluj, care-i ordonă arestarea prin poliţia din Sibiu, telegramă transmisă de acolo poliţiei din Budapesta.

- Dar care e motivul arestării mele?

- Nici un motiv nu cunosc, răspunde agentul. Eu cunosc numai ordinul de arestare şi atîta tot. Dumneata eşti Octavian Goga; eu trebue să te arestez.

- Atunci, zice arestatul, duceţi-mă acasă la Sibiu, unde sînt urmărit; să comunic familiei mele ce mi se întîmplă şi să aflu de ce sînt învinovăţit.

- Asta nu se poate.

Şi fără mai multă vorbă de desluşire, e dus omul la temniţa preventivă.

Acolo, directorul, care, pe cît se vede, are şi el îndeosebi instrucţiuni, luîndu-1 în primire, îi spune că a doua zi seara va fi escortat prevenitul către Cluj.

Şi într-adevăr - după o noapte petrecută într-o celulă strîmtă, pardosită cu cărămizi, fără sobă şi avînd drept pat o laviţă acoperită cu cergă - a doua zi, cu trenul accelerat de la 9 şi 10 seara, este pornit sub bună pază către capitala Ardealului, unde-1 aşteaptă o gazdă şi un culcuş tot atît de convenabile.

De ce oare să se fi făcut vinovat bunul nostru poet? Ce crimă aşa de grozavă o fi săvîrşit, ca să merite atîta asprime?

Pînă acuma nimeni nu poate răspunde în mod precis la aceste întrebări. Dar iată, cel puţin, ce se bănuieşte.

Goga a fost proprietarul-editor al unei publicaţii săptămînale, „Ţara noastră”, care apărea pînă acum cîteva luni la Sibiu, unde chiar locuieşte el. Redactorului responsabil al acelei foi, anume Dumitru Marcu, îi intentase Parchetul local mai multe procese de presă. Pînă să vină prevenitul în faţa Justiţiei, au dispărut şi „Ţara noastră”, şi el, sărmanul redactor responsabil: s-a dus pe lumea cealaltă, unde, desigur, va fi judecat cu mai multă blîndeţe decît după legile şi datinile maghiare. Dumitru Marcu a murit mai zilele trecute. Asta, se vede, l-a supărat foarte adînc pe dl. procuror maghiar, aşa că nu se putea lăsa fără a găsi numaidecît o mîngîiere pentru pierderea suferită, şi astfel, dacă a murit Marcu, trăiască Goga!

Acesta e lăsat să plece din oraşul de provincie unde este statornic, unde-1 cunoaşte toată lumea, unde-1 ştiu toate autorităţile publice ca pe un cetăţean de seama întîi. La plecarea lui de-acasă, nu porneşte cumva tiptil: din contră, e condus de atîţia prieteni, cu vesele manifestaţii simpatice, la gară! Merge, precum tot oraşul ştie, în capitala regatului maghiar, să se instaleze pentru o cură regulată într-un stabiliment de băi de primul rang. Stă acolo cîteva zile; primeşte acolo corespondenţă de la familia lui, ba chiar de la o autoritate administrativă oarecare - şi tocmai apoi, dl. procuror de la Cluj telegrafiază poliţiei din Sibiu ca aceasta să telegrafieze celei din Budapesta, să-1 lege cot la cot pe Goga, ca pe un osîndit fugar, dacă Dumnezeu 1-a scăpat pe Marcu, şi să-1 aducă pe cel viu în locul celui mort, la Cluj, fără altă desluşire. Cu privire la aceasta, „Lupta”, organul naţional român din Budapesta, care are şi el acuma pe spete al nu ştim cîtelea proces de presă, zice cu multă melancolie: „Patru sînt treptele schingiuirii libertăţii de presă în Ungaria. Din treaptă-n treaptă, trebuie să răspundă, pentru fiecare cuvînt tipărit, întîi autorul; dacă acesta nu se poate descoperi, redactorul responsabil; în lipsa acestuia, editorul, şi cînd nici acesta nu poate fi înhăţat, vine tipograful la rînd... Mai cuminte ar fi, pentru mai mare siguranţă a Statului, să dea ordin straşnic lui Dumnezeu Sfîntul ca să nu sufere pe globul maghiar speţa asta primejdioasă...”. Şi să se observe bine că în cazul de faţă redactorul responsabil a fost găsit şi că nu a scăpat din mîna Justiţiei maghiare prin dosire, ci numai după porunca lui Dumnezeu.

Sînt foarte frumoase legile maghiare, şi foarte omenoşi maghiarii însărcinaţi cu paza şi aplicarea acestor legi aşa de liberale - n-avem ce zice... Oricum ar fi, însă, nu e în dreptul nostru, nici în dorinţa noastră să ne amestecăm în afacerile  Statului vecin...  Şi totuşi...

Totuşi, se naşte o întrebare.

E oare bine că se poartă aşa de aspru şi de vitreg maghiarii cu concetăţenii lor români?

Fireşte, punem întrebarea nu dacă e bine pentru maghiari; ci dacă e bine pentru noi, pentru regatul nostru.

O fi asta bine sau rău pentru Statul vecin, nu putem spune sigur, şi de altminteri asta nici nu ne priveşte pe noi — deşi înclinăm a crede că e rău chiar pentru Statul vecin, fiindcă un Stat unde trăiesc mai multe rase, în proporţie numerică nu prea covîrşitoare de la una la alta, pe altă cale decît a violenţei nu poate folosi mult din învrăjbirea lor, împinsă sistematic de el însuşi pînă la limitele răbdării unora, prin îngăduirea, ba chiar asmuţirea samavolniciei altora.

Punem, aşadar, întrebarea numai şi numai din punctul nostru de vedere: e bine pentru Statul român că se poartă maghiarii aşa de aspru şi de vitreg cu concetăţenii lor, conaţionali ai noştri? Şi fără înconjur răspundem că nu, nu e bine deloc.

Să ne înţelegem fără fraze sentimentale: la o parte orice sentimentalism, care n-are ce căuta în politică! Să vorbim liniştit numai de interesele practice şi cît se poate mai scurt şi mai lămurit.

Regatul nostru are tot interesul să graviteze pe lîngă Puterile centrale ale Europei şi, de atîta timp, păstrînd de altminteri cele mai bune relaţii cu toate Puterile, sîntem amicii declaraţi ai Austro-Ungariei şi ai Germaniei - şi nimănui de la noi nu-i trece prin gînd că s-ar putea duce deocamdată o mai potrivită şi mai înţeleaptă politică.

Din nenorocire, însă, ne e dat să constatăm, şi cam prea des, că Statul vecin şi amic, al cărui aliat sîntem, nu caută parcă îndeajuns să ne uşureze viaţa şi să ne-ntărească puterile, lucru de care, ca aliat, ar trebui să fie şi el, ca şi noi, doritor... Ne explicăm.

Trei milioane de români în Statul poliglot al Ungariei sînt torturaţi în viaţa lor publică şi privată, trăind sub sistemul terorizării de Stat. Nu poate trăi gazetă, nu se poate face literatură, nu se poate scrie un cuvînt, fără groază de procuror - orice afirmare, cît de platonică, a dreptului la existenţă al naţiei este urmărită ca o trădare de Stat; femei din societatea cultă sînt condamnate la temniţă, ba fiindcă au recomandat unor copii din şcoală să nu-şi uite de graiul părintesc, ba fiindcă au contribuit la suportarea cheltuielilor sau la plata amenzilor în unele procese de presă, ba chiar numai fiindcă au întîmpinat simpatic pe un publicist la liberarea lui din temniţă; se impune apoi la şcolile româneşti populare părăsirea limbii naţionale pînă şi în rugăciunile religiei... Iar cine cutează a murmura este, la rîndu-i, un trădător de Stat şi, ca atare, tîrît în închisoare. În timp de cîţiva ani, suma condamnărilor politice de presă şi de agitaţie contra Statului maghiar se ridică la peste 200 de ani de închisoare şi la peste o jumătate de milion de coroane amenzi.

Fericită viaţă pentru acele trei milioane de români cetăţeni maghiari!

Toate acestea, indiferent de ce rău sau bine pot aduce regatului vecin, pun Statul Român într-o poziţie adesea destul de grea. Opinia noastră publică, din zi în zi mai conştientă de însemnătatea ei în viaţa politică, nu poate privi fără emoţie la chinurile morale şi materiale pe care le îndură românii de sub coroana ungară, ca naţiune...

Cazul lui Goga este din cale afară de mîhnitor pentru lumea noastră.

Goga, poetul popular de aşa strălucitor talent, o onoare a literelor române, alaltăieri încoronat de Academia noastră, după raportul unui ilustru profesor, academician şi ministru, Titu Maiorescu, iar astăzi e umilit şi maltratat ca un făcător de rele, şi tîrît prin temniţe ca un betyar de drumul mare, fugar din ocnă, fără a i se acorda măcar liberarea pe cauţiune, deşi legea maghiară nu admite în materie de presă închisoarea preventivă.

Ei, e prea-prea!... N-avem ce zice mai mult; şi va mărturisi, fireşte, orice maghiar cu dreaptă judecată şi cu sufletul neatins de patima sălbatică a urii de rasă, că toate astea nu sînt de natură a face populară la noi amiciţia căreia cele două State vecine trebuie să-i rămînă credincioase, şi că astfel, spre mîhnirea noastră, unul, cel mai tare, pune pe celălalt, mai slab, într-o penibilă situaţie, cum un aliat leal şi prudent n-ar trebui să facă.

1. L. CARAGIALE

Share |

Articol vizualizat de 3262 ori

23 Iun 2011