Editorial
În România, moartea vine prea repede
România se află pe ultimul loc între ţările Uniunii Europene în ceea ce priveşte speranţa de viaţă a oamenilor. Femeile trăiesc în medie 77,4 ani, iar bărbaţii numai 69,8. Românii părăsesc această lume cu 10 ani mai devreme decît cei mai longevivi europeni, suedezii. Mortalitatea infantilă este de peste 10 la mie. Şi, de parcă toate astea n-ar fi fost de ajuns, Guvernul închide acum aproape 70 de spitale. Sînt imagini de coşmar. Nou-născuţii sînt scoşi afară în incubatoare şi duşi prin alte locuri. Bătrînii sînt aruncaţi în stradă cu branulele la mînă şi nici unul nu poate şti cînd va mai avea parte de o perfuzie. Aproape 1000 de medici şi peste 2000 de asistenţi medicali nu ştiu ce vor face mîine. Nici o explicaţie a celor de la Putere nu poate fi luată în seamă, chiar dacă, brusc, i-a apucat dragul de bătrîni, transformînd fostele spitale în aziluri. Numai că nici aici locurile nu sînt pe gratis, iar pensiile de mizerie nu le ajung oamenilor de rînd să acopere cheltuielile pentru îngrijirea lor. Cei cu bani îşi trimit părinţii în costisitoarele spitale şi aziluri private, pentru că se pare că noi nu avem decît grija de a-i îmbogăţi pe străini. În loc să modernizăm spitalele existente, preferăm să le desfiinţăm. Aşa se întîmplă, de altfel, şi cu agricultura. Importăm produse alimentare, legume şi fructe la preţuri inaccesibile românului de rînd, în condiţiile în care ţara noastră ar putea hrăni aproape 130 de milioane de oameni. Directorul general al Fondului Monetar Internaţional, Dominique Strauss-Kahn, pleda recent pe intervenţia fermă a statului în economie în condiţiile crizei şi, mai ales, ale adîncirii diferenţelor dintre bogaţi şi săraci. „Inegalitatea ar putea fi, în acelaşi timp, una dintre cauzele tăcute ale crizei, iar, pe termen lung, o creştere durabilă va trebui să fie însoţită de o distribuţie mai echitabilă a veniturilor”, consideră conducătorul celei mai puternice instituţii financiare a lumii. La noi lucrurile se petrec exact pe dos, iar statului aduce, pe zi ce trece, tot mai mari daune cetăţeanului, în loc să-l protejeze. Sănătăţii i se alocă doar 4% din PIB, iar închiderea a zeci de spitale nu poate însemna altceva decît moarte sigură. Cum să se ducă amărîţii de oameni la cel puţin 80 de km de casă pentru a-şi căuta sănătatea? Nici măcar oraşul Sulina n-a fost iertat. Cei bolnavi n-au decît să ia calea apei şi să meargă pînă la Tulcea. Pe vremuri, în oraşul Sulina erau numai două autoturisme Dacia. Nu s-au lăsat pînă ce nu s-au ciocnit între ele. Pînă zilele trecute, la Sulina erau un medic pediatru, unul internist şi o singură ambulanţă, care n-avea nici o şansă să se izbească de vreo surată de-a ei. Cei doi medici au plecat deja, iar ambulanţa zace, probabil, pe undeva pe la fiare vechi. Cele mai multe spitale, cîte 4, au fost închise în Argeş şi Prahova. Dar n-a scăpat nici un judeţ de furia celor care îi urăsc pînă şi pe bolnavi. Obişnut să vorbească puţin, profesorul Mircea Beuran spunea că la sfîrşit de săptămînă bolnavilor li se dau reţete, pentru că spitalele nu le pot asigura medicamentele necesare. Un om la fel de cumpătat cum este profesorul Radu Deac de la Tg. Mureş, cel care are la activ 7000 de operaţii pe cord deschis, 3000 pe cord închis şi 40 de transplanturi efectuate atît în România, cît şi în SUA, şi-a pierdut orice speranţă. Cine l-a cunoscut în tinereţe pe acest mare chirurg a avut ocazia să aibă în faţă nu numai un om sclipitor din toate punctele de vedere, dar şi un optimist cum rar îţi este dat să întîlneşti. Privindu-l acum, simţi cum îi plînge inima de neputinţă şi de tristeţe. De la un stat care îşi permite să calce în picioare asemenea valori nu te poţi aştepta la nimic bun. Românii merită, totuşi, o cu totul altă soartă...
DUMITRU AVRAM







