Misiunea Apollo 11, un fals? A fost trucată aselenizarea?

Apollo 11 a fost prima misiune a cărui scop a fost să trimită oameni să aterizeze pe Lună. Apollo 11 a fost lansată pe 16 iulie 1969. La bord s-au aflat comandantul Neil Alden Armstrong, Michael Collins, comandantul modulului pilot, şi Edwin Eugen Aldrin, comandantul modulului lunar. Pe 20 iulie au devenit primii oameni care au păşit pe suprafaţa Lunii.

Unii sceptici susţin că tot programul aselenizării a fost falsificat din pricina tehnologiei prea puţin avansate, din cauza radiaţiilor din Centura Van Allen, a vîntului solar, a radiaţiilor cosmice etc. Altii susţin că s-a ajuns acolo, doar aselenizarea şi imaginile de pe Lună au fost trucate. Cîteva dintre motivele pentru care SUA ar fi falsificat aselenizarea ar fi fost: războiul rece, banii, riscul la care erau supuşi astronauţii şi promisiunea preşedintelui Kennedy, prin celebrul său discurs. Semnalul transmis era incompatibil cu televizoarele comerciale, aşadar s-a folosit o cameră de filmat obişnuită îndreptată către monitorul pe care era transmis în direct de pe Lună marele eveniment. Ceea ce oamenii au văzut au fost imaginile filmate de acea cameră. În pofida unor dificultăţi tehnice, au fost transmise imagini în alb şi negru ale primului pas omenesc pe Lună. Imaginile au fost văzute de peste 600 de milioane de oameni pe Pămînt. Însă înregistrările originale lipsesc. Acest lucru a creat multe suspiciuni în rîndul oamenilor. După ce a descris suprafaţa „fină precum pudra”, Armstrong a păşit pe suprafaţa lunară şi a intrat în istorie ca fiind primul om ce a ajuns pe Lună, spunînd: „Un pas mic pentru om, un pas imens pentru omenire”. Vom prezenta, în continuare, cîteva dintre întrebările care au creat suspiciuni şi nişte răspunsuri care vor rezolva într-o oarecare măsură enigmele respective.

De ce steagul se mişcă precum în bătaia vîntului?

„Nefiind atmosferă şi nefiind gravitaţie, acest lucru nu trebuia să se întîmple”, susţin cei ce cred că filmările au fost făcute pe Pămînt. Stîlpul de susţinere al steagului a fost scuturat; ceea ce a urmat a fost o continuare a oscilării, nefiind vorba de frecarea cu aerul, precum se întîmplă pe Pămînt, ca să amortizeze mişcarea. Argumentul steagului nu dovedeşte falsificarea misiunii. O teorie a lui Newton spune: „Un corp aflat în mişcare tinde să rămînă în mişcare atîta timp cît asupra lui nu se exercită nici o forţă”.

De ce nu s-a văzut nici o stea pe cer?

Aparatele din acea vreme nu erau de calitatea celor actuale. Expunerea a fost reglată pentru sol, iar pentru stele ar fi fost nevoie de o altă perioada de expunere. Acesta este unul din răspunsurile simple care se pot găsi la această nelămurire. Neexistînd atmosferă, lumina Soarelui era foarte intensă şi astfel acoperea tot ce provenea din „afară”. Oficialii NASA au susţinut faptul că lumina solară, extrem de puternică pe suprafaţa selenară, este capabilă să obtureze orice imagine a stelelor. Acelaşi lucru se întîmplă, susţin oamenii de ştiinţă americani, în momentul în care ai încerca să fotografiezi cerul pe timpul nopţii, într-un oraş puternic iluminat. Singura posibilitate ca stelele sa devină vizibile pe Lună ar fi aceea ca un astronaut să realizeze fotografiile pe partea întunecată a Lunii.

Litera „C” pe o piatră lunară

Deşi nu este nici pe departe o dovadă a muşamalizarii, au fost multe persoane care au susţinut că acea literă a fost gravată pe piatră precum în studiourile de la Hollywood, unde s-ar fi marcat fiecare recuzită cu locul unde ar trebui să fie poziţionată. Chiar dacă ar fi înscenate imaginile, cei de la NASA nu ar fi scăpat un asemenea detaliu. Studiile asupra pozelor au arătat că acea litera „C” a survenit în urma developării filmului şi că a fost, de fapt, o fibră sau un fir de păr pe hîrtie cînd a fost scoasă.

De ce nu s-a ridicat praful de nisip la aselenizare?

Experimentele asupra unei singure grăunţe de praf ne ajută să înţelegem unele din proprietăţile ciudate, dar şi complexe ale prafului lunar. Astronauţii care au călcat pe Lună între 1969 şi 1972 au fost surprinşi să constate cît de „lipicios” este praful lunar. Se lipea de costumele şi uneltele lor, era o adevărată problemă, declară astronauţii. Mulţi cercetători susţin că praful lunar este încărcat electric. În timpul unei zile lunare, razele ultraviolete intense (UV) de la soare lovesc electronii. Grăunţele de praf de pe suprafaţa Lunii în timpul unei zile devin încărcate pozitiv. Eventual, încărcările de respingere devin atît de puternice, încît grăunţele sînt aruncate kilometri deasupra Lunii, pînă gravitatea le va face să cadă înapoi. Dar de ce particulele de nisip lunar devin încărcate pozitiv atunci cînd sînt iluminate de razele ultraviolete? Dacă este aşa, care sînt cel mai mult afectate, grăunţele mici sau cele mari? Şi ce se întîmplă cu praful lunar atunci cînd este încărcat electric? Acestea sînt întrebările pe care Abbas le investighează şi încearcă să le dea un răspuns în laboratorul său, numit „Dusy Plasma Laboratory”, la „National Space Science and Technology Center” din Huntsville, Alabama. Împreună cu colegul său, Paul Craven, şi studentul său doctorand, Dragana Tankosic, Abbas introduce un singur grăunte de praf lunar într-un aparat şi-l studiază folosind cîmpuri electrice. Cu grăuntele suspendat, coboară nivelul presiunii pentru a simula vidul lunar. Acum urmează partea fascinantă. Abbas îndreaptă un laser cu ultraviolete pe grăunte. Aşa cum se aştepta, se încarcă electric şi începe să se mişte. Modificînd cîmpul electric Abbas poate menţine grăuntele centrat. Precum astronauţii de pe misiunile Apollo, Abbas a descoperit şi el unele surprize, deşi experimentul nu este nici pe departe terminat. Abbas spune că a găsit două lucruri interesante. Razele ultraviolete încarcă de 10 ori mai mult grăuntele de nisip decît au prezis teoriile. Al doilea lucru important este că grăunţele mai mari (1-2 micrometri) se încarcă electric mai mult decît cele mici (0,5), exact invers decît a prezis teoria.

Share |

Articol vizualizat de 2041 ori

08 Aug 2011