LACHEII DIN PRESĂ

Ioana Lupea este, alături de Andreea Pora, una din cele două ziariste care s-au impus în conştiinţa naţională drept cele  mai urîte şi mai iraţional-fanatice jurnaliste băsiste din presa dîmboviţeană. Puţin mai drăguţă, totuşi, decît Pora şi mai puţin agresivă (preferă să facă pe mimosa pudica), Ioana Lupea este, de asemenea, în propaganda băsistă pe care-o desfăşoară, şi mai subtilă. Astfel, din cînd în cînd, după o perioadă în care l-a lustruit cu mare rîvnă, mai scrie despre „marele” bărbat de stat cu nume de gaze biologice şi cîte un articol critic, menit să simuleze obiectivitatea şi independenţa ei ca ziaristă. Ca, de exemplu: „Traian Băsescu a pus în cui încleştarea titanică cu criza economică şi a inventat, din senin, o criză politică” (cacofonia „titanică cu” îi aparţine Ioanei Lupea).

Sau: „Traian Băsescu ne trimite, în scandalul corupţiei din vămi, după cai verzi pe pereţi”. Inutil să precizăm că aşa-zisa ei atitudine obiectivă (şi, uneori, cacofonică) nu poate păcăli pe nimeni, Lupea fiind, în realitate, unul din cei mai bine dresaţi cîini de pază ai javrei ordinare.

Despre Mircea Marian nu sînt prea multe de spus. Partener constant de pupinbăsit al Ioanei Lupea, în cadrul unor emisiuni de televiziune, omul pare, din punct de vedere fizic, un tătar (urît, bărbos, chel, cu urechi clăpăuge şi ochi mijiţi), iar din punct de vedere psihic - o leşinătură (vorbeşte puţin şi rar, iar atunci cînd o face, cu o voce voalată, ca şi cum n-ar avea puterea să ridice tonul, debitează numai banalităţi). Ca jurnalist, Mircea Marian pur şi simplu nu există. Dincolo de enunţurile inepte sau goale de orice conţinut pe care le emite, îi lipseşte pînă şi subtilitatea rudimentară a unei Lupea sau forţa brută a unei Pora. Apărut din senin în peisajul presei româneşti, ieşit de cine ştie unde, inventat de cine ştie cine, va cădea, o dată cu prăbuşirea regimului portocaliu, în neantul din care s-a ivit.

Mircea Mihăieş este unul din cei mai hidoşi scribălăi portocalii, atît la propriu, cît şi la figurat. Specimenul acesta, scîrbos ca o scolopendră, cu buză de iepure operată (cicatricea de deasupra buzei superioare îl trădează), a scremut nişte cărţi ca „Metafizica detectivului Marlowe” sau „Viaţa, patimile şi cîntecele lui Leonard Cohen” şi se crede intelectual şi scriitor. Pentru a ne da seama de josnicia şi murdăria lui morală, de ticăloşia lui (şi se va vedea, în cele ce urmează, că termenul nu este deloc exagerat), e suficient să ne amintim de furia cu care-l înjura pe Traian Băsescu pînă în 2005, cînd a fost numit vicepreşedinte la Institutul Cultural Român, dată după care a început să-l pupe, cu aceeaşi furie, în cur. Iată ce scria în presă Mircea Mihăieş, înainte de a fi cumpărat cu un post de vicepreşedinte al ICR: „Sînt departe de a împărtăşi simpatia multora dintre gazetari faţă de fostul căpitan de vapor ajuns multiplu ministru. N-am apreciat niciodată umorul lui cam grosolan, şmecheria unsuroasă a superiorului care se bate pe burtă cu subordonaţii. Nu cred nici în marile lui calităţi manageriale, pentru simplul motiv că prezenţa în acelaşi minister, în urmă cu cinci ani, n-a depăşit în consecinţe trecerea gâştei prin apă”. Alt exemplu: „Întrucît e Băsescu mai eficient decît Decebal Traian etc. Remeş? Aş spune chiar că pedistul de la Transporturi e infinit mai priceput în a trage zeci de piei de pe spinarea contribuabilului, decît omul care, prin lege, e obligat să adune banii de la populaţie. (...) Poate în felul acesta vom vedea şi noi cum «banii dumneavostră» au, de fapt, una şi aceeaşi destinaţie: găurile negre din conştiinţa oamenilor politici actuali” (aici, Mihăieş îl acuză, pur şi simplu, pe Băsescu de furt din banii publici). Şi încă: „Ilustrată la superlativ de «cazul Băsescu», în care orgoliile mitocăneşti, interesele de gaşcă, proasta creştere, incompetenţa şi neruşinarea îşi dau graţios mâna, viaţa politică de la noi pare, tot mai mult, o afacere între mafioţi. Clientelismul generalizat, teama pierderii privilegiilor (de la cele mărunte la cele inimaginabil de mari), reflexele totalitare fac din România o ţară în care normalitatea e tot mai mult excepţia, şi nu regula”. Şi iată ce scria acelaşi gunoi uman în 2009, cînd se apropia campania electorală pentru Cotroceni: „Indiferent de personajul care (o spun doar de dragul discuţiei) l-ar dărîma pe Traian Băsescu, veritabilii cîştigători ar fi aceiaşi: oligarhii. Adică nesătuii care, în ultimii patru ani, n-au adunat atîtea averi cîte ar fi adunat dacă Traian Băsescu n-ar fi stat cu ochii pe ei. Pentru că dacă e să facem o descriere a perioadei actuale, am descoperi un lucru surprinzător. Şi anume că, deşi corupţia n-a fost stîrpită, ea nici n-a mai înflorit la nivelul demenţial din vremea lui Adrian Năstase. Această constatare explică, de altfel, şi ura viscerală a securisto-oligarho-nesătuilor (perfect dublaţi de slugoii din presă) faţă de cel care, avînd la dispoziţie doar propria voce şi nici un mijloc mai acătării, n-a permis ca România să devină un deşert al deşerturilor. Din acest motiv, nu mă pot uita la nici unul dintre personajele cărora li s-a încrustat pe creier tatuajul comic «Jos Băsescu!» decît ca la nişte instrumente”. Încheiem, cu acest citat, fişa caracterială dedicată lui Mircea Mihăieş, dar nu înainte de a observa că el denotă nu numai cameleonismul specimenului, ci şi imbecilitatea lui, care-l face să se contrazică flagrant în aceeaşi frază, căci formula „li s-a încrustat pe creier tatuajul comic «Jos Băsescu!»” sugerează că antibăsiştii au făcut o fixaţie iraţională şi spontană împotriva chiorului, ceea ce nu se potriveşte cu calificarea lor drept „instrumente”.

Radu Moraru, azi aproape dispărut din peisajul nostru mediatic, era, parcă, ieşit dintre filele cărţii pentru copii „Cei trei proşti”. Nu ştim cîţi au remarcat acest lucru, dar trăsătura definitorie de caracter a lui Moraru era prostia, în stare pură, care, cel mai adesea, i se citea limpede şi pe figură. Individul acesta, care, fără a fi un agramat, era destul de rudimentar în exprimare, nu emitea decît afirmaţii şi replici stupide. Din noianul tîmpeniilor pe care le-a debitat de-a lungul vremii, imposibil de reţinut şi de redat în totalitate, reproducem aici trei, pentru savoarea lor: la un moment dat, cînd un invitat i-a evocat pe românii care au contribuit la cultura universală - Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Brâncuşi etc. -, Radu Moraru, dornic să-şi facă datoria de moderator cu conştiinciozitate, şi-a întrerupt interlocutorul pentru a da şi el un exemplu de personalitate de anvergură mondială cu origini româneşti: Linda Gray, interpreta personajului Sue Ellen, din serialul de televiziune „Dallas”! Altădată, într-o emisiune cu „maestrul” Ion Cristoiu, parcă, în care cei doi se întreceau în pupinbăsit, Moraru a dat o mostră superbă de “logică”, expunîndu-şi “argumentele” pentru care cele mai multe televiziuni din România sînt vîndute „mogulilor”: „Păi nu vedeţi că, în afară de noi şi de o altă televiziune, toate celelalte spun acelaşi lucru, fără încetare: «Jos Băsescu»!? E clar că lucrează la comandă politică!”. Aşadar, pentru imbecilul ăsta patentat, numărul mare de jurnalişti care-l criticau pe şeful statului nu era o dovadă că aveau dreptate, ci, dimpotrivă, că greşeau şi lucrau la comandă, mergînd după ineditul principiu „Minoritatea are întotdeauna dreptate” (?!). Să amintim, în sfîrşit, şi întrebările cu care l-a înghesuit Radu Moraru, în cadrul unui interviu, pe Mihail Gorbaciov, venit în România cu ocazia lansării cotidianului „Puterea”, în iunie 2010. „Naşul” (a propos, ce denumire cretină de emisiune) ţinea cu tot dinadinsul să smulgă de la ultimul preşedinte sovietic cîteva afirmaţii anti-Iliescu şi-l tot pisa: „V-a trecut vreodată prin cap să chemaţi minerii să vă sprijine, aşa cum a făcut un preşedinte român?”. Iar Gorbaciov nu înţelegea în ruptul capului unde bate abjecta slugă băsistă, dînd cu totul alte răspunsuri, vag proiliesciene, şi negînd orice amestec sovietic în revoluţia (!) din România (căci despre mineriade uitase cu totul şi credea că interlocutorul său se referă la evenimentele din decembrie 1989).

Andreea Pora, neîndoielnic cel mai feroce cîine de pază al javrei ordinare, este paradigma femeii care, fiind de o urîţenie ireproşabilă, ţine cu tot dinadinsul să fie cel puţin deşteaptă. Aspiraţia e de înţeles, la urma urmelor, căci nici o fiinţă umană nu poate trăi cu ideea că este chiar total lipsită de orice calităţi, fizice şi intelectuale deopotrivă. Fiecare dintre noi simte nevoia să se autostimeze pentru ceva, să se împăuneze cu ceva, altminteri, nu ne-am mai putea suporta pe noi înşine. Din nefericire pentru doamna Pora, însă, ea nu este doar perfect urîtă, ci şi proastă ca noaptea. Cea mai mare greşeală pe care ar putea s-o comită un entomolog... pardon, un observator imparţial al Andreei Pora ar fi să atribuie băsismul ei furibund intereselor materiale şi nu prostiei. Căci Pora este dedicată cauzei băsiste cu trup şi suflet, fără nici o reţinere, fără nici o ambiţie personală şi ascunsă, numai şi numai din grijă pentru ţară. Pentru ea, oricît de incredibil li s-ar putea părea oamenilor normali la cap, Traian Băsescu este, cu adevărat, singurul om politic curat din ţara asta, singurul luptător autentic împotriva corupţiei. Pentru ea, toate cretinismele debitate de panarama de la Cotroceni sînt literă de Evanghelie, realităţi evidente, adevăruri universale şi incontestabile. „Mogulii”, „comuniştii”, „Vântu”, „Voiculescu”, „reformarea şi modernizarea statului” sînt temele predilecte ale discursului porian, pentru că sînt temele predilecte ale discursului băsescian. Pe 3 mai 2011, Andreei Pora i-a apărut, în revista 22, al cărei redactor-şef este, un editorial intitulat „Sistemul SOV - Realitatea. Celula şi licheaua de presă”, în care arată că “Doar ura şi grandomania îl împiedică pe Sorin Ovidiu Vântu să înţeleagă că «sistemul ticăloşit» s-a fragilizat şi statul s-a întărit graţie lui Traian Băsescu, se-nţelege de la sine, după cum i-a fost chiar lui voia, încât i-a venit de hac şi l-a băgat după gratii”. Cu excepţia posturilor TVR1 şi B1, portocalii prin excelenţă, unde este chemată pentru „buna” ei „credinţă”, Andreea Pora, apariţie constantă pe micile ecrane, este invitată la celelalte televiziuni nu din respect, ci din nevoia unui Gică Contra de serviciu, pentru îndepărtarea eventualelor acuzaţii de subiectivitate. De regulă, nimeni din platou nu este de acord cu ea, nici invitaţii, nici moderatorii, dar, pentru combaterea abuzurilor şi eşecurilor puterii, trebuie să existe şi un prost care să le susţină. Şi atunci, este invitată această băsistă turbată, rea de gură, care ţine permanent să aibă ultimul cuvînt, fără să realizeze că, procedînd astfel, se face de rîs şi, involuntar, aduce deservicii propriei sale cauze.

TUDOR BELDIMAN

Share |

Articol vizualizat de 4882 ori

07 Mai 2011