GENERAŢII PIERDUTE

Dezastrul din învăţămînt este ilustrat mai mult decît convingător de rezultatele obţinute de elevi la ediţia din acest an a examenului de Bacalaureat. Au promovat numai 44,47% din absolvenţii de liceu. La Bucureşti, cifra este de doar 42%, iar în mai bine de 20 de licee nici un elev n-a reuşit să treacă acest examen. Se dau fel de fel de explicaţii şi, evident, primii învinovăţiţi sînt elevii, părinţii şi profesorii. N-are nici un rost să răspunzi unor astfel de acuzaţii răuvoitoare, pentru că ultimii ani de sărăcie şi de criză, de tăieri brutale de salarii n-aveau cum să ducă decît la un asemenea deznodămînt. Surprinzător este însă faptul că ministerul de resort este lăudat fiindcă a instituit un adevărat sistem de securitate, tip puşcărie, la un examen naţional. Bieţilor copii mai trebuia să li se pună botniţa la gură şi cătuşe la mîini, şi atunci ar fi fost mai rău decît în celebrul roman „Desculţ“, al lui Zaharia Stancu. Numai că acolo era vorba de culegătorii de struguri de pe moşiile boierilor. Adevărul este că, în ultimii 20 de ani, fiecare ministru al Învăţămîntului a încercat şi, uneori, a şi reuşit să dea peste cap întregul sistem şcolar - în egală măsură pe elevi şi pe profesori. Să nu uităm şi de calitatea acestor miniştri – mulţi dintre ei neavînd nici o chemare şi, mai ales, pregătirea necesară pentru a face astfel de experimente. Să nu uităm, de asemenea, cumplita răsturnare a tablei de valori din societatea românească de astăzi, care cultivă, în mod inconştient, ideea că poţi ajunge preşedinte, ministru sau primar, deputat sau senator, fără prea multă şcoală şi fără să fi strălucit la învăţătură. Ne pare rău, dar trebuie să spunem că şi o doamnă precum Ecaterina Andronescu a anunţat, în cel de-al doilea mandat al său, modificări ale legislaţiei Învăţămîntului, care nu aveau nici o legătură cu perioada în care ea mai fusese ministru, adică în anii 2000-2003. A modificat Bacalaureatul, iar învăţămîntul obligatoriu urma să includă şi liceul, nu doar 10 clase, ca pînă la „domnia“ ei. Dorea să introducă o treaptă superioară celei de profesor, „pentru a-i stimula pe cei care au deja acest grad“, precum şi modificarea masteratului şi a doctoratului. Se pare că la învăţămînt, ca şi la fotbal, se pricepe toată lumea. Acelaşi lucru se întîmpla, în Comisiile de Cultură ale Parlamentului, şi cu Legea de organizare a Radioului şi a Televiziunii publice, fără ca aceia care veneau cu astfel de propuneri să fi avut vreo legătură cu microfonul şi, în general, cu gazetăria. Aşa s-a făcut că şi în învăţămînt a funcţionat perfect logica duşmăniei politice, potrivit căreia ce a început un ministru trebuia dărîmat şi înlocuit cu altceva. Să nu ne mirăm, în aceste condiţii, de creşterea alarmantă a abandonului şcolar, de recrudescenţa, în proporţii greu de imaginat, a analfabetismului. La nivel internaţional, Universitatea Bucureşti era, pînă în 2008, singura instituţie de învăţămînt superior din România care se clasa printre primele 500 de universităţi din lume. Acum, nici o şcoală superioară românească nu mai figurează într-un asemenea top. Se degradează şcoala, se pierd generaţii întregi de tineri, care n-au nici un viitor. Ce vor face bieţii copii care n-au reuşit să treacă Bacalaureatul – pentru că, oricum, le-ar fi fost greu să găsească un loc de muncă, întrucît prea puţini părinţi dispun de banii necesari să-i mai trimită şi la o facultate? E o mare ruşine ce se întîmplă în aceste vremuri, iar trimiterile în timp nu fac decît să ne arate cît de mult s-a degradat învăţămîntul românesc. În 1938, în România erau 1,3 studenţi la mia de locuitori. Statul aloca educaţiei 17,8% din buget, procent relativ similar cu acela din 2008, cînd respectivul procent reprezenta 6% din PIB şi 17,4% din cheltuielile bugetare. Deşi, în perioada interbelică, mulţi tineri români şi-au perfecţionat studiile la Paris sau Berlin, cel puţin 98% dintre ei se întorceau acasă după terminarea studiilor. Nici în vremea stalinismului, învăţămîntul nu a fost atît de bulversat. Dimpotrivă, după 1948, în decurs de cîţiva ani au fost integraţi în învăţămîntul elementar (primar) toţi copiii de vîrstă şcolară (7-11 ani). Pînă în 1956, analfabetismul fusese, în mare parte, eradicat. Mai mult, după război au fost construite numeroase unităţi de învăţămînt, iar bugetul alocat în anii ’50-’60 ai secolului trecut a întrecut orice aşteptare. Au fost construite unităţi speciale pentru copiii cu dizabilităţi psihice şi locomotorii. Acum sînt desfiinţate 3.000 de unităţi şcolare, iar profesorii mor, literalmente, de foame. Comparativ cu mult lăudatul an capitalist 1938, în 1960 numărul elevilor era cu 66% mai mare, cel al cadrelor didactice crescuse cu 150%, grădiniţele se înmulţiseră de aproape 4 ori, iar şcolile profesionale erau de 2 ori mai multe. Anii de dinainte de evenimentele din decembrie 1989 au ridicat învăţămîntul românesc pe o treaptă superioară - în care meritul personal, abilităţile din domeniul cercetării te puteau duce, în mod sigur, către cele mai rîvnite domenii de activitate. Astăzi, tinerii absolvenţi trăiesc marea dramă a lipsei locurilor de muncă. Nu una, ci mai multe generaţii de tineri au devenit, în ultimele două decenii, unele de prisos...

DUMITRU AVRAM

Share |

Articol vizualizat de 3517 ori

05 Iul 2011