EUROPENII IES ÎN STRADĂ

După Marea Britanie, a venit rîndul Spaniei să se confrunte cu revolte de amploare, care oricînd pot scăpa de sub control. Oricît de mult s-ar fi vorbit despre huliganii care au devastat magazinele din Londra, Manchester, Tottenham sau Birmingham, adevărul este unul singur: sărăcia îi scoate pe tinerii europeni în stradă. Deşi în cazul Spaniei se vorbeşte despre costul enorm al vizitei Papei Benedict al XVI-lea în această ţară - cca. 100 de milioane de euro –, problema este aceeaşi. În condiţiile în care viaţa de zi cu zi devine tot mai grea, oamenii consideră că şi un asemenea eveniment, care în alte condiţii putea fi unul istoric, este astăzi de neconceput, din cauza acestei crize, ce poate duce în orice clipă la falimentul lumii occidentale. O statistică europeană arăta, recent, că tot mai mulţi români nu mai sînt de acord cu ridicarea impunătoarei Catedrale a Mîntuirii Neamului, din aceleaşi motive.

Foarte interesant este faptul că, în timp ce în Orientul Mijlociu şi în Nordul Africii oamenii au ieşit în stradă stîrniţi de propaganda occidentală, îndreptată împotriva aşa-zişilor dictatori, este de menţionat că acolo n-am asistat la jafuri sau distrugeri de dimensiunile acelora înregistrate în Marea Britanie, de exemplu. Concluzia ar fi, pe de o parte, că în ţările arabe oamenii trăiesc mai bine decît importante categorii sociale din Occident. Pe de altă parte, „revoluţia iasomiei“ este îndreptată acum împotriva acelora care au venit la putere după înlăturarea tunisianului Ben Ali sau a generalului Hosni Mubarak. În momentul în care un şef de stat cum este preşedintele Boliviei, indianul Evo Morales, spune că SUA şi, în general, Occidentul sînt sortite să devină colonii ale Chinei, înseamnă că omenirea asistă la o răsturnare spectaculoasă de forţe, în care fostele ţări în curs de dezvoltare şi nealiniate preiau conducerea economică şi financiară a Planetei. Oricît de puternică ar fi represiunea împotriva acelora care ies în stradă, la Londra sau la Madrid, este evident că asemenea proteste nu mai pot fi ţinute în frîu. Un prim-ministru palid, cum este acest David Cameron al Marii Britanii, se amăgeşte cu ideea că sutele de mii de revoltaţi din zilele trecute vor fi puşi la colţ prin arestări, condamnări peste noapte sau alte măsuri de neconceput, cum ar fi, de exemplu, scoaterea din locuinţele sociale a tuturor familiilor care au avut cel puţin un reprezentant în stradă. Lumea trăieşte la alte dimensiuni, iar acest lucru se vede şi în cazul Marii Britanii, unde, după Margaret Thatcher – cea care îi era gazdă primitoare fostului prim-ministru român Ilie Verdeţ –, toţi şefii de guvern de la Londra au fost mai mult decît contestaţi. Nici John Major, nici Gordon Brown şi cu atît mai puţin fostul actor de circ Tony Blair n-au strălucit prin nimic. Decît printr-o slugărnicie ieşită din comun în faţa Washingtonului, prin coalizarea cu acesta în războaiele duse în fosta Iugoslavie, în Irak sau în Afganistan. Liderii talibanilor spuneau, zilele trecute, că marea criză financiară din Statele Unite ale Americii şi incidentele din Marea Britanie au fost provocate de asemenea intervenţii armate costitistoare. Ţările implicate în aceste conflicte „au cheltuit impozitele popoarelor lor în războaie nejustificate, întorcînd spatele problemelor propriilor cetăţeni”. Nu poţi să nu fii de acord cu asemenea explicaţie. Starea socială şi neputinţa autorităţilor de a menţine ordinea în ţară stau, pe de altă parte, la baza tuturor manifestărilor antisociale la care asistăm astăzi. O dată cu scăderea nivelului de trai, numărul infracţiunilor va creşte – şi aici nu este vorba numai de jafuri sau tîlhării, ci şi de omucideri. Persoanele care trăiesc la limita subzistenţei sînt oricînd predispuse la asemenea acte ieşite din comun. Eşecul Occidentului în gestionarea marilor probleme sociale cu care se confruntă îşi are explicaţia şi în sumele mari de bani cheltuite în numele „exportului de democraţie“. Zilele trecute, Germania a marcat 50 de ani de la construirea Zidului Berlinului. Cu acest prilej s-a reamintit că un număr de 136 de est-berlinezi au murit la baza Zidului, în dorinţa lor de a trece în lumea îmbelşugată a Occidentului. În total, istoricii n-au putut număra mai mult de 700 de persoane care să fi murit ca urmare a încercării lor de a escalada această construcţie nebunească. Numai că tot ceea ce s-a întîmplat la Zidul Berlinului în aproape trei decenii, bombardamentele NATO pot realiza într-o singură săptămînă. Iar această comparaţie spune totul. În Irak, în Afganistan, în fosta Iugoslavie sau în Libia acestor zile au fost secerate, de către aviaţia invadatoare, sute de mii de vieţi omeneşti. Dovadă că, în loc să ducă în afară modelul unei vieţi mai bune, marile puteri nu reuşesc, de cele mai multe ori, decît să împrăştie moartea...

DUMITRU AVRAM

Share |

Articol vizualizat de 2807 ori

19 Aug 2011