CIOCOIUL

Să te ferească Dumnezeu de ciocoiul de provincie! Visul lui cel mai mare este să fie văzut în cele mai simandicoase locuri din Capitală şi, dacă se poate, să fie chiar recunoscut şi salutat cu respect. De cele mai multe ori, ciocoiul rămîne cu buza umflată, pentru că nici la Mariott şi nici la Intercontinental, unde-i place lui să meargă, nu-l recunoaşte nimeni. După ce a furat de-a stins, acaparînd tot ce era mai bun pe plan local, după ce şi-a făcut case prin Europa şi chiar în America, acum vrea să fie şi respectat. Interesant este că acest tip de ciocoi e valabil oricînd şi oriunde. El trece de la un partid la altul cu o uşurinţă greu de imaginat, revenind uneori chiar şi pe unde a mai fost. Banul să trăiască! A făcut o avere imensă, pentru că principiul lui de viaţă este să le iei şi zahărul din ceai amărîţilor de români.  Periodic, ca o slugă credincioasă ce este cu aceia care-i asigură protecţia, vine să-şi dea birul. Trăieşte într-un judeţ bogat, dar acolo se moare, literalmente, de foame.

Dacă mai lucrează cîteva sute de muncitori din miile care dădeau altădată strălucire industriei pe care Nicolae Ceauşescu o construise şi aici – chimie, rulmenţi, produse alimentare. Acum, ciocoiul a pus mîna pe tot. A luat mii de hectare de terenuri agricole, iazuri şi păduri. Are adevărate turme de animale, trofee de vînătoare în care trage fără milă atunci cînd îşi invită stăpînii şi prietenii suspuşi la asemenea masacre. Totul este făcut din interes. Ciocoiul nu vrea să ştie nici de setea oamenilor, dar nici de cea a animalelor. Dacă bietele văcuţe răpuse de căldura verii îndrăznesc cumva să-şi bage boturile în apele pline de peşte ale ciocoiului, vai de capul acelora care au în grijă animalele, pentru că ciocoiul pune puşca la ochi şi trage în ei. Repetăm: e vorba de nişte fiinţe însetate, care nu mănîncă peştii, ci doar îşi potolesc setea. Să nu credeţi că ciocoiul este pe de-a-ntregul fericit. La un moment dat, a vrut să-şi pună capăt zilelor, pentru că el umblă tot timpul cu puşca de vînătoare în spate. Noroc cu un argat de-al său, care era prin apropiere şi l-a oprit la timp. Deşi are o funcţie importantă, ciocoiul nu pare, totuşi, în apele lui. Îl văd întîmplător într-un cartier de fiţe al Bucureştilor. Iese dintr-o cafenea scumpă, unde, bineînţeles, nu l-a băgat nimeni în seamă, pune capul în pămînt şi merge parcă la întîmplare. Poartă cu el, cum o face întotdeauna, o geantă scumpă de piele, burduşită cu bani. Ţinta lui este reprezentanţa unei bănci americane din Capitală, unde intră crezînd că nimeni nu-l vede. Sînt vremuri grele şi e bine să nu ai încredere nici măcar în cei apropiaţi. De-aia şi lasă, de multe ori, totul baltă prin judeţul lui şi pleacă de nebun prin Europa sau prin alte părţi. Ciocoiului nu îi arde, însă, nici de vacanţă, pentru că astfel de oameni rudimentari nu ştiu decît să se dea mari, să-i umilească pe cei din jur, şi atît. Vacanţele lui sînt legate tot de bani, de banii mulţi pe care şi i-a ascuns, ca atîţia alţii, prin diferite paradisuri fiscale. Ciocoiul nu e prost, pentru că nu vrea să împărtăşească soarta arendaşilor sau a marilor boieri pe care i-au prins răscoalele şi revoluţiile complet nepregătiţi. Unii dintre ei n-au avut timp nici  măcar să plece din conace, darmite să-şi mai ia ceva cu ei. Cine a scăpat, a făcut-o din vreme, înainte ca timpul să se prăvălească peste ei. Cei care au reuşit să treacă graniţele, au făcut parte dintre puţinii norocoşi. Au luat-o în neştire pe uscat, dar şi pe mare. Un lucru e sigur: ciocoiul se simte cel mai bine în mediul lui natural, la el acasă, acolo unde fură şi sfidează, acolo unde are slugi şi nimeni nu îi stă în cale. Din păcate pentru el, adaptarea la condiţiile din străinătate este aproape imposibilă, spre deosebire de boierii de altădată, care studiaseră pe acolo şi care se simţeau la Paris, la Londra sau la Berlin ca la ei acasă. Ciocoiul de astăzi nu vrea să audă nici de rudele apropiate, chiar dacă acestea ar trăi în cea mai cruntă sărăcie, pentru că nu-l pot ajuta cu nimic. De ce să dai unui amărît, pe care nu-l poţi folosi decît să-ţi păzească avutul?  Nu-i pasă de nimic. Face parte din acea haită de lupi tineri care nu se sperie de  vreo flacără care străpunge păcura nopţii (lupii bătrîni  fug şi de lumina unui băţ  de chibrit, în timp ce bieţii iepuraşi intră orbeşte în farurile maşinilor). Cînd are interes, ciocoiul pune berbecii la proţap, încarcă masa cu vînat şi cu peşte aduse de pe moşiile lui,  numai invitaţii săi de prin Bucureşti să se simtă bine. E adevărat că, după ce echipe întregi de argaţi învîrt berbecuţii de dimineaţă pînă seara, nesimţiţii îi pun în farfurie cînd aceştia  sînt gata sleiţi, pentru că se iau cu băutura şi uită de trufandalele perpelite pe jar. Ăsta e ciocoiul: un neam prost irecuperabil, un calic bolnav şi un inconştient pe măsură. Cînd l-am văzut pe cel care părea că se plimbă prin Bucureşti, mi l-am imaginat pentru o clipă îmbrăcat în zeghe şi pus în cătuşe. Mai devreme sau mai tîrziu, probabil că aşa se va şi întîmpla. Deocamdată, ciocoiul se simte bine şi nimeni nu mai este ca el. Nenorocite vremuri!

DUMITRU AVRAM

Share |

Articol vizualizat de 3086 ori

21 Sep 2011