ARHIVA „TRICOLORUL” MALADIILE ÎN LUMEA ANTICĂ (XI)

Ciuma avea să revină, la intervale variate de timp, ultima epidemie producîndu-se în anul 590. Ea nu a cruţat nici un oraş şi nici o regiune, producînd victime pînă şi în cele mai îndepărtate cătune. Dacă într-un anumit ţinut oamenii se bucurau că scăpaseră de ciumă, nu peste mult timp boala avea să apară şi acolo, spre a-şi lua tributul de vieţi. La fel ca în timpul „plăgii lui Ciprian”, se poate vorbi despre o creştere şi o descreştere sezoniere în intensitatea epidemiei, dar dacă prima epidemie atingea apogeul în iarnă, ciuma lui Justinian provoca un număr mai mare de victime către sfîrşitul verii. Multe oraşe şi sate au fost depopulate şi părăsite, ţarinile erau lăsate în paragină şi întregul imperiu părea un uriaş paralizat de spaimă. Istoricul britanic Gibbon notează că regiuni întregi n-aveau să mai atingă niciodată densitatea de populaţie avută înainte de epidemie. Procopius mai notează - observaţie întîlnită în multe alte cronici - că depravarea şi desfrîul deveneau un fenomen de massă în timpul molimelor, sugerînd că doar cei păcătoşi păreau să supravieţuiască epidemiei. Măsura în care bolile contagioase au contribuit la prăbuşirea Romei şi la năruirea ambiţiilor lui Justinian rămîne o chestiune deschisă. Bolile infecţioase incurabile păreau o armă a jus-tiţiei divine, căci ele secerau în egală măsură pe bogaţi şi pe săraci, pe patricianul rafinat sau pe ţăranul incult, fără să facă diferenţe. Locuitorii de la oraş erau mai expuşi riscului îmbolnăvirii decît cei din mediul rural, iar o comunitate mai strînsă se dezintegra mult mai rapid decît una răsfirată. De importanţă majoră este faptul că prăbuşirea psihică îi afectează într-o măsură mult mai mare pe cei care au dus o viaţă confortabilă, decît pe oamenii obişnuiţi cu greutăţile. Deşi molima trebuie să fi afectat serios şi spiritul de luptători al triburilor de barbari, impactul său asupra lumii romane şi byzantine a fost copleşitor. Astfel încît ne-ar fi greu să găsim o altă cauză mai puternică şi mai credibilă a decăderii Imperiului roman decît înspăimîntătoarele epidemii ce aveau să-1 bîntuie, în anii prăbuşirii sale. Pe lîngă faptul că au erodat din temelii statul roman, epidemiile primelor trei secole ale erei creştine au generat două efecte cu bătaie lungă în timp, care sînt mai puţin recunoscute. În primul rînd, creştinismul ar fi reuşit cu dificultate să se impună ca o forţă globală şi cu siguranţă nu ar fi avut forma pe care o are azi, dacă lumea romană nu ar fi fost răvăşită de maladii incurabile în anii ulteriori vieţii lui Christos. În al doilea rînd, istoria milenară a medicinei ar fi fost mult mai diferită, pînă la Renaştere, dacă această ştiinţă nu ar fi căzut total sub dominaţia Bisericii Creştine. Spre a înţelege ce s-a întîmplat, trebuie însă să ne întoarcem la începuturile civilizaţiei europene, cînd preotul şi doctorul coexistau în aceeaşi persoană. În vremurile mitice despre care vorbesc legendele greceşti, zeul Apollo a ucis un şarpe veninos, simbol al bolii. Prin acest act, Apollo a devenit cunoscut ca un zeu al sănătăţii, dar el era considerat în acelaşi timp şi aducător de boli, pe care le trimitea muritorilor prin intermediul săgeţilor sale. Ca urmare, el trebuia nu doar venerat, dar şi împăcat, şi prin urmare i se aduceau sacrificii pentru a-l îmbuna. Acest zeu imprevizibil avea să transmită tainele vindecării centaurului Hiron, care, la rîndul său, l-a educat pe Asklepios sau Esculap, cum îl numesc romanii. Identificat cu un personaj autentic, care ar fi trăit în jurul anului 1250 î. Chr., Asklepios a fost considerat zeu de către greci şi venerat în temple ridicate pe tot cuprinsul Eladei. Cultul lui Asklepios s-a dezvoltat, îmbrăcînd forma unui ritual bizar, al „somnului în templu”. Ritualul impunea ca bolnavul să facă sacrificii zeului vindecător şi să se purifice printr-o baie (lustraţie). (Va urma)

F. CARTWRIGHT şi M. BIDDISS

Share |

Articol vizualizat de 1901 ori

08 Aug 2011