Americanii nu înţeleg realităţile din România

Dacă ar fi să descriu, cu un singur cuvînt, politica externă făcută de Statele Unite ale Americii, din epoca postbelică şi pînă în prezent, acesta ar fi, fără nici o îndoială, “prostească”. Nu “expansionistă” (deşi, în mod sigur, este şi expansionistă), nu “criminală” (deşi, în mod sigur, este şi criminală), ci, înainte de toate, “prostească”, pur şi simplu. La o primă vedere, opinia aceasta poate părea, desigur, cel puţin surprinzătoare. Şi totuşi, infantilismul cu care s-au comportat, pe plan extern, liderii americani, în ultimele 6 decenii şi jumătate, de cînd ţara lor şi-a asumat rolul de jandarm mondial, este absolut evident, ba chiar de-a dreptul frapant. De la sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial încoace, în strădaniile lor disperate de a controla întreaga Planetă, americanii n-au făcut altceva decît să-şi dea cu stîngu-n dreptul, de cea mai penibilă, rizibilă, ridicolă manieră posibilă. Să dăm cîteva exemple, dintre cele mai cunoscute. În 1948, are loc primul asasinat politic orchestrat de CIA: Jorge Eliecer Gaitan, om politic columbian, membru al Partidului Liberal, supranumit “Tribunul poporului”, datorită enormei sale popularităţi în rîndul masselor, este împuşcat mortal, în timp ce candida, pentru a doua oară, la preşedinţia republicii. Reformele progresiste promovate de Gaitan nu erau pe placul americanilor, astfel încît aceştia au decis să-l elimine, înaintea deznodămîntului alegerilor, care l-ar fi propulsat, neîndoielnic, în fruntea statului. Lucrurile nu au mers, însă, conform planului, căci asasinatul a provocat revolte populare armate, cunoscute sub numele de “La Violencia”, care s-au prelungit, practic, pînă în zilele noastre. Evident că, în acest climat de război civil perpetuu, în care autoritatea guvernelor oficiale, agreate de SUA, este mai curînd formală, “rebelii” controlînd regiuni extrem de întinse din teritoriul naţional, interesele americane în Columbia au mult de suferit. Alt exemplu: în a doua parte a anilor ‘50, CIA a susţinut lupta de gherilă condusă de Fidel Castro, împotriva dictatorului cubanez Fulgencio Batista. O dată instalat la putere, Castro s-a îndepărtat, însă, de SUA, iniţiind un val de naţionalizări care au însemnat sfîrşitul afacerilor americane din Cuba. În zadar au încercat yankeii să preia controlul insulei, trimiţînd, în aprilie 1961, vreo mie de exilaţi cubanezi, antrenaţi în Florida, în Golful Porcilor, cu misiunea de a invada Cuba; tentativa a eşuat în mod jalnic, iar americanii n-au reuşit decît să se facă şi mai tare de rîs. În 1979, SUA i-au retras susţinerea şahului Iranului, Mohammad Reza Pahlavi, abandonîndu-l în vîltoarea revoluţiei ce avea să-l răstoarne şi să-l aducă la putere pe fanaticul ayatollah Ruhollah Khomeiny. În noiembrie acelaşi an, a izbucnit criza ostaticilor Ambasadei SUA din Teheran, 52 de cetăţeni americani fiind ţinuţi prizonieri timp de 444 de zile, cu “binecuvîntarea” noului regim, de către un grup de studenţi şi militanţi islamişti, care cereau extrădarea şahului (deşi Statele Unite nici măcar nu-i acordaseră azil politic), pentru a fi judecat şi executat în Iran. Criza a dus la ruperea relaţiilor diplomatice americano-iraniene şi a marcat începutul izolării tot mai accentuate a Iranului de statele occidentale, în dauna intereselor SUA în zonă. În 1980, iritaţi de intervenţia militară a URSS în Afganistan, cu scopul de a susţine guvernul comunist instaurat în 1978 printr-o lovitură de stat, americanii decid să sprijine rezistenţa islamică afgană. Din sînul acesteia vor apărea mai tîrziu talibanii, care - supremă ironie! - vor trage în trupele americane chiar cu armele primite odinioară de la SUA. Şi aşa mai departe... Pe scurt, americanii n-au priceput niciodată nimic din ceea ce se petrece în alte ţări, n-au fost niciodată capabili să înţeleagă psihologia altor popoare, analizînd cele mai grave situaţii cu o superficialitate deconcertantă şi acţionînd în consecinţă, cu rezultate dezastruoase atît pentru interesele lor, cît şi pentru cele ale statelor unde au intervenit.

Aşa stînd lucrurile, nu trebuie să ne surprindă faptul că, potrivit dezvăluirilor WikiLeaks (confirmate de Mark Gitenstein, ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti, prin lapidara declaraţie “Telegramele vorbesc de la sine”), fostul ambasador al SUA în România, Nicholas Taubman, a trimis la Washington, în aprilie 2007, cu ocazia suspendării lui Traian Băsescu din funcţia de preşedinte al republicii, o cablogramă în care deplîngea evenimentul, considerîndu-l o ameninţare la adresa intereselor americane în ţara noastră. Stupefiant este faptul că, în cablograma cu pricina, Taubman a folosit aproape aceleaşi formule utilizate de Băsescu, de la campania electorală din toamna anului 2004, spre a-şi combate adversarii politici şi a prosti populaţia: “oligarhii”, “influenţa Rusiei” asupra acestora, “lupta anticorupţie” condusă de Băsescu, “eforturile de a întări legea” depuse de acesta, “Geoană şi aliaţii săi din vechea gardă postcomunistă” (mai lipsea să scrie “criptocomunistă”) etc. “În timp ce primul-ministru Tăriceanu şi liderul Opoziţiei, Geoană, împreună cu aliaţii lor din vechea gardă post-comunistă, se grăbesc, în perioada de suspendare, să-i ia preşedintelui ultimele puteri, interesele noastre pot fi afectate”, era de părere Taubman. Nefiind în stare să evalueze singur situaţia, Nicholas Taubman a preluat, pur şi simplu, de-a gata toate „ideile“ băsesciene. Traian Băsescu şi-a numit inamicii “oligarhi”; Nicholas Taubman l-a crezut pe cuvînt. Traian Băsescu s-a prezentat ca unicul om politic onest şi dispus să lupte împotriva corupţiei; Nicholas Taubman l-a crezut pe cuvînt. Traian Băsescu şi-a numit adversarii “comunişti” şi i-a acuzat că sînt dirijaţi de Moscova; Nicholas Taubman l-a crezut pe cuvînt. Ba a mai şi raportat toate aceste inepţii la Washington, prezentîndu-le ca pe nişte adevăruri incontestabile şi alimentînd, astfel, susţinerea de care Matrozul  se bucura deja din partea SUA, în defavoarea oponenţilor săi, nici ei nişte uşi de biserică, e drept, dar, oricum, mult mai competenţi decît el. Bietul diplomat american nu a înţeles că, de fapt, Băsescu este tot atît de oligarh precum cei pe care, cu făţărnicie, îi acuză, tot atît de corupt precum cei pe care, cu ipocrizie, îi incriminează, şi nu s-a întrebat nici o clipă ce-ar avea de cîştigat antibăsiştii din intrarea lor în slujba Moscovei, cînd o lume-ntreagă ştie că Statele Unite au fost întotdeauna mult mai generoase cu slugile lor decît Rusia şi că paradisul hoţilor de pretutindeni nu a fost niciodată autocraţia exportată de colosul de la Răsărit, sub diverse forme - ţarism, bolşevism şi, mai nou, consumism - ci capitalismul răspîndit de SUA. Să-l fi sprijinit americanii pe Adrian Năstase în 2004 sau măcar pe Mircea Geoană (fost ambasador la Washington) în 2009, să fi susţinut suspendarea lui Băsescu în 2007, alta ar fi fost, poate, astăzi situaţia economică a României. Iar dintr-o situaţie economică mai bună ar fi avut, evident, de cîştigat şi investitorii americani din ţara noastră. Pe cînd aşa, cu incompetentul “reformator” în fruntea statului, toată lumea are de pierdut: şi românii, şi americanii...

Iată, deci, cine vrea să facă jocurile-n România, iată, deci, cine are pretenţia să stăpînească Planeta: nişte tăntălăi care habar nu au pe ce lume trăiesc şi care, ori de cîte ori intervin în treburile interne ale altor ţări, îşi fac rău şi lor, şi ţărilor respective. În 1804, Joseph Fouché (după alte păreri, Talleyrand sau Antoine Boulay de la Meurthe, deşi, conform “Memorialului” contelui de Las Cases, însuşi Napoleon, pe Sfînta Elena, îl numeşte pe Fouché) a spus, despre executarea ducelui d’ Enghien, din ordinul lui Bonaparte: “Este mai mult decît o crimă, este o greşeală”. Acelaşi lucru se poate spune şi despre politica externă a SUA.

TUDOR BELDIMAN

Share |

Articol vizualizat de 3096 ori

05 Apr 2011