Adauga la Favorite 
Seteaza pagina ca homepage
Contact
Editorial
ADEVĂRUL DESPRE SCUTUL ANTIRACHETĂ
Pe seama acestui subiect s-a scris şi se va scrie mult, fiind un subiect actual, cu implicaţii politice deosebite la nivel global. Dacă sfîrşitul războiului rece a fost o lovitură teribilă pentru grupările militariste din SUA, care produceau pe bandă rulantă tehnică de război, dar nu aveau nici unde să o testeze, nici unde să o folosească, pierzînd, în consecinţă, bani grei, căderea comunismului şi dezmembrarea Uniunii Sovietice au oferit acestora o imensă gură de oxigen. S-au născut astfel, sub lozinca DEMOCRACY şi a luptei împotriva terorismului, războaiele din Irak, Iugoslavia, Afganistan, care nu au dovedit altceva decît dorinţa de diktat a Americii, care, pe fondul lipsei unui adversar puternic capabil să-i ţină piept, doreşte să-şi impună dominaţia la nivel planetar, prin instaurarea aşa-zisei Noi Ordini Mondiale şi a unui Guvern Mondial. Iată că acest plan capătă contururi tot mai concrete, iar alianţa politico-militară în care se află ţara noastră pare a ne oferi orice, numai securitate nu. Prinsă la mijloc, din punct de vedere geografic, între cele două principale părţi beligerante, Rusia şi China pe de o parte şi Israel şi SUA pe de alta, România trebuie să-şi caute drumul în acest labirint al intereselor geo-politice. Pentru România subiectul este foarte fierbinte, căci poziţia strategică pe care o ocupă în Europa de Est, în coasta Rusiei, principalul adversar al NATO, ca şi a fostelor ţări din CSI aliate acesteia, nu reprezintă altceva decît o vulnerabilitate evidentă la adresa siguranţei naţionale. Bazîndu-se pe inconştienţa, dar şi dorinţa bolnăvicioasă a unor personaje de a se menţine la Putere, promotorii Noii Ordini Mondiale acţionează împotriva Rusiei cu fel de fel de provocări, care pot duce, în final, la un conflict armat cu consecinţe dezastruoase, cel puţin pentru zona balcanică. Acesta este şi fondul noului, şi totodată vechiului, subiect al scutului antirachetă american, acceptat imediat şi necondiţionat de către Traian Băsescu pe teritoriul României. Nu trebuie să uităm nici un moment că noua doctrină militară a Moscovei identifică România cu un stat inamic. Pe lîngă liderii de la Kremlin, cei mai vehemenţi în criticile la adresa politicii duse de Traian Băsescu sînt liderii militari ruşi. Să ne reamintim afirmaţia colonelului Igor Korocenko, redactorul-şef al publicaţiei „Ria Novosti“ („Apărarea Naţională“), care a publicat o fotografie în care apar rachete ruseşti suprapuse drapelului României, potrivit căruia „Rusia trebuie să avertizeze România că, în cazul în care componentele sistemului american antirachetă sînt amplasate în această ţară, ele vor deveni ţinte prioritare ale rachetelor ruseşti”. Scutul american antirachetă este, evident, cel mai sensibil subiect de discuţie între americani şi ruşi, unii insistînd să continuie proiectul, ceilalţi fiind nemulţumiţi de amplasarea unor elemente ale scutului în Europa de Est, mai ales. În opinia mai multor specialişti americani, sistemul de apărare antirachetă a devenit piatra de încercare în relaţiile dintre Rusia şi SUA. După ce a oferit cîteva variante de locuri de compromis, toate respinse de americani, fostul preşedintele rus, Vladimir Putin, a sugerat, la Moscova, în prezenţa fostului secretar de Stat, Condoleezza Rice, şi a fostului secretar al Apărării, Robert Gates, ca Statele Unite să îşi amplaseze scutul antirachetă „pe Lună”. Vladimir Putin a ironizat cu acea ocazie ameninţarea iraniană evocată de Statele Unite pentru a justifica amplasarea în Polonia şi Cehia a unor elemente ale scutului antirachetă, considerat drept ameninţare de Rusia. Vladimir Putin a avertizat, de asemenea, că amplasarea unui scut american antirachetă în Europa va transforma continentul într-un „butoi cu pulbere”. „Considerăm nocivă şi periculoasă transformarea Europei într-un butoi cu pulbere şi dotarea ei cu noi arme”, a declarat Putin în faţa premierului portughez, Jose Socrates, aflat în vizită la Kremlin. „Creează riscuri noi şi care nu sînt necesare pentru întreg sistemul de relaţii internaţionale şi europene”. Actualul preşedinte rus, Dmitri Medvedev, a declarat că Rusia va lua în considerare eventuale represalii, dar este în continuare deschisă discuţiilor. „Nu vom exagera în legătură cu acest lucru, dar ne vom gândi la represalii. Nu sîntem împotriva negocierilor şi le vom continua”, a declarat Medvedev la Summit-ul G8 din Japonia, de anul trecut. Declaraţiile liderului de la Kremlin au venit după ce Moscova a ameninţat, printr-un comunicat al Ministerului de Externe, că va fi nevoită să-şi folosească forţa militară în cazul unei eventuale instalări a scutului american antirachetă în apropiere de frontiera sa. „Dacă, în apropiere de frontierele noastre, începe o desfăşurare reală a sistemului de apărare antirachetă strategic american, atunci vom fi obligaţi să reacţionăm nu în mod diplomatic, ci prin tehnici militare”, a subliniat ministerul. Tot o reacţie a Moscovei la acest scut antiaerian este şi livrarea către Iran a sistemului de rachete sol-aer S-300. Tranzacţia de livrare a rachetelor ruse a fost semnată în urmă cu 3 ani, dar rachetele nu au fost livrate, datorită presiunilor exercitate de SUA şi Irael. Sistemul S-300 poate urmări şi ataca simultan 100 de ţinte aeriene la o distanţă de 120 km şi posedă un grad ridicat de imunitate faţă de tentativele de bruiere. Cu alte cuvinte, deţinînd asemenea tehnologii, ruşii nu pot fi atît de grav afectaţi de sistemul american antirachetă. De altceva sînt deranjaţi în mult mai mare măsură, şi anume de pătrunderea tot mai puternică a americanilor în sferele lor de influenţă, dar şi de ideea unei flote americane în Marea Neagră, cel mai tîrziu în 2015, la doi paşi de navele lor de război din Crimeea, prezenţă confirmată de purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat de la Washington. Faptul că, în 2009, Traian Băsescu minţea cu neruşinare în legătură cu siguranţa conferită României de instalarea scutului antirachetă a fost confirmat chiar de către unii dintre cei mai înalţi specialişti americani. Astfel, înainte de deplasarea la Moscova în prima sa vizită oficială după obţinerea mandatului de preşedinte al SUA, în iulie 2009, Barack Obama a primit o scrisoare semnată de 20 dintre cei mai titraţi fizicieni din SUA, între care 10 laureaţi ai Premiului Nobel, oameni de ştiinţă care au participat la conceperea a sute de programe militare şi care l-au îndemnat pe Obama să renunţe la instalarea componentelor scutului antirachetă în Europa. „Rachetele de interceptare, care ar urma să fie desfăşurate în Europa, nu au fost încă testate şi nu şi-au demonstrat posibilităţile în condiţii de atac real… Toate testele precedente au decurs conform unui scenariu scris dinainte, iar sistemele de apărare au primit din timp întreaga informaţie referitoare la detaliile tehnice ale atacului. Considerăm că preconizatul sistem de apărare antirachetă în Europa nu va fi capabil să ofere protecţie în faţa unui atac real cu rachete”. În sprijinul celor 20 de fizicieni s-a exprimat şi Theodore Postol, profesor la Massachusetts Institute of Technology, fost consilier al comandantului Marinei militare a SUA pentru apărarea antirachetă, care a continuat să beneficieze de acces la documentele de serviciu ale Pentagonului legate de problema scutului antirachetă. Într-un amplu interviu acordat presei americane, Postol preciza că el nu se numără printre cei 20 de semnatari ai mesajului către preşedintele american. „Pur şi simplu, ne-am coordonat planurile: eu am prezentat un raport consilierului pentru securitate naţională al preşedintelui SUA, James Jones, iar ei au trimis apelul lui Obama”. Potrivit lui Theodore Postol, planul de creare a cîtorva zone de apărare antirachetă a eşuat încă din vara anului 1997, după o serie de teste sub numele de cod IFT-1A. „De la una din bazele noastre din Pacific au fost lansate 11 rachete-ţintă şi 10 obiective false: baloane de diferite forme şi mărimi. Atunci a ieşit la iveală că sistemul de identificare a ţintei cu care sînt echipate rachetele interceptoare nu poate distinge între un balon şi focosul unei rachete balistice. Or, aceasta înseamnă că o întreagă armată de rachete interceptoare, asupra desfăşurării căreia insistă Pentagonul, va reacţiona la orice obiect care zboară la o anumită altitudine. Dacă e să comparăm costul unui balon cu cel al unei rachete interceptoare inutile, devine clar că despre o apărare eficientă nici nu poate fi vorba”, a declarat Theodore Postol. Aceste demersuri nu au rămas fără urmări. La 17 septembrie 2009, Statele Unite au anunţat că Administraţia Obama a făcut modificări în planurile de apărare antirachetă, propunând desfăşurarea în 4 etape a scutului antirachetă în Europa. Astfel, prima fază presupune desfăşurarea, în cursul lui 2011, de sisteme disponibile şi, atenţie, testate de apărare antirachetă, inclusiv sistemul Aegis (care intră în înzestrarea navelor de război), interceptorul SM-3 (Block IA) şi senzori de tipul AN/TPY-2 (radare mobile ce intră în înzestrarea forţelor navale ale SUA). Scopul acestor sisteme este de a furniza Europei şi cetăţenilor americani din Europa o apărare antirachetă regională. România este inclusă în faza a doua, care presupune desfăşurarea, după testări suficiente, pînă în 2015, a unei versiuni mai capabile a interceptorului SM-3 (Block IB), atît în configuraţii pe mare, cît şi terestre, precum şi plasarea unor senzori avansaţi, pentru a extinde teritoriul apărat împotriva rachetelor cu rază scurtă şi lungă de acţiune. Faza a treia include şi Polonia, astfel încît, pînă în 2018, să fie instalate, după dezvoltarea şi testarea completă, variante mai avansate ale interceptorilor SM-3 Block IIA, aflate în prezent în dezvoltare, pentru a contracara rachete cu rază scurtă, medie şi intermediară de acţiune. În fine, faza a patra a scutului este prevăzută pentru 2020 şi prevede dezvoltarea unor interceptori de generaţie SM-3 Block IIB, pentru contracararea rachetelor cu rază medie şi intermediară de acţiune, dar şi potenţiale rachete balistice intercontinentale ce ar viza Statele Unite. Evident că această perspectivă nu poate lăsa indiferentă Moscova, care îşi vede astfel periclitată aşa-numita forţă de descurajare atomică. De aceea, pe 15 aprilie a.c., la întrunirea Consiliului NATO – Rusia, ministrul de Externe Serghei Lavrov a reiterat propunerea unui sistem unificat antirachetă, în care decizia să se ia cu participarea Rusiei: „În termeni practici, aceasta înseamnă că delegaţii noştri se vor afla la Bruxelles, de exemplu, şi vor trebui să fie de acord cu apăsarea butonului roşu pentru lansarea rachetei, indiferent dacă aceasta pleacă din Polonia, Rusia sau Marea Britanie”. Răspunsul secretarului general al NATO, Rasmussen, a fost: „Ne gîndim la două sisteme – unul NATO şi unul rusesc – care vor coopera şi vor schimba informaţii pentru a ne asigura securitatea”. Discuţiile de la Bruxelles privind scutul antirachetă continuă chiar în aceste zile, concomitent cu pregătirile pentru o întîlnire între miniştrii Apărării din cadrul Consiliului NATO – Rusia din 9 iunie şi pregătirile pentru întîlnirea dintre preşedinţii Rusiei şi SUA pe marginea Summitului G8 de la Deauville, de la sfîrşitul lunii mai. Pe de altă parte, pe 28 aprilie a.c., Viktor Ozerov, preşedintele Comitetului Federal pentru Apărare şi Securitate al Rusiei, declara că Moscova va pune în funcţiune pînă la sfârşitul anului 2011 un sistem de apărare aero-spaţial, adică îşi va desfăşura un scut antirachetă propriu. În aceste condiţii, nu cred că mai încape vreun dubiu asupra fondului problemei. Devine tot mai evident faptul că Moscova nu poate accepta instalarea în coasta ei a unui sistem capabil să-i blocheze potenţialul de atac/contraatac cu rachete nucleare intercontinentale. Dar nu numai aspectul defensiv al scutului antirachetă american dă frisoane Kremlinului, ci şi riscul, pe care ruşii îl iau foarte în serios, ca acesta să se transforme, la un moment dat, într-un complex dispozitiv ofensiv, instalat şi pus la punct chiar sub nasul lor.
Colonel (r) DAN ZAMFIRESCU
