ADEVĂRAŢII VINOVAŢI

Una din trăsăturile de caracter definitorii ale unui om de nimic este aceea că nu are niciodată păreri proprii. În loc să-şi formeze idei bine stabilite şi să lupte pentru transformarea lor în realităţi, omul de nimic îşi croieşte opiniile în funcţie de realităţile deja existente, adaptîndu-le la acestea. La o primă vedere, caracteristica aceasta pare specifică mai ales oamenilor „mici“, „de rînd“, aflaţi „nu la cîrma vremilor, ci sub vremi“, cum scria cronicarul moldovean Miron Costin, şi care, din această cauză, sînt nevoiţi să se resemneze şi să accepte realitatea aşa cum e, fie că le place, fie că nu. Şi totuşi, indivizi fără păreri proprii există în toate straturile sociale, de la cele mai de jos pînă la funcţia supremă în stat. E drept că, pînă acum cîţiva ani, preşedinţii României au fost inşi care, cu toate păcatele lor, au avut idealuri ferme şi cinstite, pentru care au luptat cu hotărîre: Nicolae Ceauşescu a fost un om simplu, care credea sincer în comunism, considerîndu-l cea mai corectă orînduire socială din lume, şi care şi-a dat viaţa pentru ideile sale. Deşi mult mai şlefuit şi mai şcolit, la fel a crezut, multă vreme, şi Ion Iliescu, alunecînd apoi, după evenimentele din decembrie 1989, spre un socialism mai moderat, pe care, ca preşedinte al republicii, l-a promovat cu cea mai desăvîrşită bună-credinţă; pînă astăzi, Iliescu ne explică, ori de cîte ori are ocazia şi fără a greşi prea mult, că diferenţa dintre dreapta şi stînga constă în faptul că prima înţelege să-i ajute pe săraci încurajînd marile întreprinderi private deţinute de oamenii bogaţi, care pun economia în mişcare şi creează locuri de muncă pentru cei mulţi şi mărunţi, pe cîtă vreme cea de-a doua se îngrijeşte nemijlocit de interesele masselor, încercînd să creeze locuri de muncă la stat, oferindu-le salarii decente celor care lucrează în acest domeniu şi luînd mai mult de la bogaţi, decît de la săraci, prin introducerea impozitării progresive. În sfîrşit, Emil Constantinescu, oricît de stupid ar fi fost ca şef de stat, a fost un om de dreapta autentic, cinstit şi obtuz, care detesta sincer tot ce avea de-a face cu stînga; de aceea le-a deschis el „golanilor“ din Piaţa Universităţii balconul încăperii ce adăpostea Decanatul Facultăţii de Geologie, de aceea consideră, chiar şi acum, că era postcomunistă a început în România o dată cu instalarea lui la Cotroceni. Spre deosebire de predecesorii săi, însă, actualul preşedinte al României, Traian Băsescu, nu a fost niciodată animat de o ideologie clară. Impotenţa lui intelectuală, incultura politică (şi nu numai), oportunismul, care-i cere să se învîrtă ca o giruetă în bătaia vîntului, în funcţie de propriile interese, au făcut din Băsescu o non-entitate doctrinară, o paiaţă, cu acţiuni politice confuze, contradictorii şi penibile. Astfel, la început, după ce a furat PD-ul de la Petre Roman, fostul marinar s-a dat drept om de stînga, pentru simplul motiv că partidul în posesia căruia tocmai intrase, desprins, la origine, din PDSR, era deja afiliat la Internaţionala Socialistă. Ulterior, „marele“ politician cu nume flatulent a pozat în om de dreapta, aliindu-se, pentru scurt timp, cu PNL-ul, atacîndu-i furibund pe „comuniştii“ din PSD, manevraţi, chipurile, de „maleficul“ octogenar „roşu“ Ion Iliescu, şi înscriind PDL-ul în Partidul Popular European. Noul său „crez“ politic nu l-a împiedicat, totuşi, să ducă, în perspectiva alegerilor prezidenţiale din 2004, o campanie populistă, cu nuanţe stîngiste pronunţate, axată pe promisiunea creării de condiţii propice unui trai decent pentru cei mulţi - „Să trăiţi... biiineee!!!“ - şi pe demonizarea marilor oameni de afaceri - „mogulii“. O perioadă, farsa acesta cretină şi de prost gust, a politicianului autodeclarat de dreapta care se prăpădeşte, vezi Doamne, de dragul poporului (?!), a funcţionat ca pe roate, prostind multă lume, pînă cînd a venit şi la noi criza economică. Atunci, incapabil s-o gestioneze competent, Traian Băsescu şi-a amintit brusc de orientarea sa doctrinară oficială şi, după „Să trăiţi... biiineee!!!“, a virat-o spre „România nu poate fi un stat social“, făcînd concedieri în massă şi reducînd drastic pensiile şi salariile bugetarilor. Ceea ce nu-nţelege el, în mintea lui rudimentară şi necultivată, este că, după cum scriam şi într-un editorial anterior, prin însăşi natura lui, prin definiţie, orice stat trebuie să fie social. Căci statul nu este o noţiune abstractă, el este alcătuit din indivizi în carne şi oase, care deţin Puterea şi care, într-o democraţie, aşa cum se pretinde a fi şi România, sînt aleşi prin vot liber de către cetăţeni, tocmai pentru a se îngriji de interesele acestora (contractul social, despre care scria Jean-Jacques Rousseau). Iar dacă nu o fac (pentru că nu vor sau pentru că nu pot, prea puţin contează), înseamnă că nu mai au ce căuta la guvernare şi trebuie alungaţi de la Putere de către masse, cu şuturi în fund. Concluzia, contrar aşteptărilor, nu este una care să-l înfiereze pe Traian Băsescu. Omul e aşa cum e, atîta poate, atît îl duc mintea şi caracterul, iar de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Dar, în condiţiile-n care cameleonismul individului a fost, pe tot parcursul carierei lui, atît de evident, în condiţiile-n care baleierea sa, dezinvoltă şi obraznică, de la un capăt la altul al eşichierului politic, a fost atît de publică, electoratul care l-a votat ca pe un „Salvator“, atît în 2004, cît şi în 2009, într-o măsură suficientă pentru a-i da posibilitatea să fure alegerile, şi care, în mare parte, se zgîrie astăzi pe ochi, ar fi putut să fie mai atent. Şi dacă tot n-a fost, ar face bine să fie de acum încolo, altminteri, nu vom scăpa de ciuma băsistă nici în 2012. Iar în acest din urmă caz, vinovat nu va mai fi regimul portocaliu, vinovaţi vor fi cei care confundă o hahaleră cu un salvator.

TUDOR BELDIMAN

Share |

Articol vizualizat de 4181 ori

14 Mai 2011