Adauga la Favorite 
Seteaza pagina ca homepage
Contact
Editorial
Aşa vă place Istoria?
Scrisoarea adresată de Regina Maria fiului său rătăcitor şi nedemn, Carol al II-lea
25 Decembrie 1925.
Ce aş putea să-ţi spun, Carol, fiul meu? Ce poate să spună o mamă fiului său, atunci cînd îi străpunge inima pentru a doua oară? Aceluia pe care, ca să spun aşa, l-am adus de două ori pe lume? Aveai totul: o ţară care avea nevoie de tine, o muncă măreaţă înaintea ta, un viitor mare, un cămin fermecător, o soţie bună şi frumoasă, un copil adorat, părinţi care te iubeau şi cărora ai fi putut să le fii mîna dreaptă. Părinţi care merg spre bătrîneţe şi care au o misiune pe care tu trebuia să o completezi. Renunţi la toate acestea, le sfarmi în bucăţi, le azvîrli departe, ca pe nişte lucruri de aruncat. Şi pentru ce? Încerci să te înşeli singur, pe noi şi pe alţii, cu vorbe goale. Le faci imputarea că nu au încredere în tine, că n-au înţelegere pentru nevoile tale omeneşti, că nu-ţi recunosc străduinţele. Vorbe! Vorbe! Ştii singur că nu sînt decît vorbe. Ştii că ai avut mai mult decît ceea ce ţi se cuvenea din lucrurile bune ale acestei lumi. Ai avut mai mult decît partea ta de dragoste, de îngăduinţă, bani, prestigiu, încredere şi, dacă n-ai avut încă destul, este fiindcă n-ai voit-o, fiindcă i-ai preferat pe lăudătorii goi şi lipitori în locul celor care, dorindu-ţi binele, s-au ridicat în faţa primejdiei ca să strige: ia seama! Pentru că te iubeau mult, pentru că aveau încredere în tine şi în viitorul tău, fiindcă voiau să facă din tine un om. Care dintre noi nu a fost silit uneori în viaţă să asculte raţiunea să urmeze un sfat aspru, să renunţe la ceva, să renunţe la o parte din cele mai scumpe dorinţi? A iubi adînc nu înseamnă a merge orbeşte după ceea ce omul poate să dorească într-un moment de nebunie. A iubi înseamnă să încerci să ţintuieşti pe cel pe care-l iubeşti în drumul drept, să-i ajuţi să trăiască cum trebuie, să se facă un om de onoare şi folositor, să încerci să-l încurajezi să accepte partea sa de durere, ca şi partea sa de muncă şi de plăcere. Cum ţi-am spus-o în ultima noastră întîlnire de la Sinaia, ceea ce nu pot înţelege la tine este concepţia ta de viaţă. Care este concepţia ta asupra datoriei? Asupra dragostei? Dragostea pentru tine este numai o îngăduinţă către tine însuţi, numai lăsarea în voia năvălirilor de instincte împinse pînă la dispreţul satisfacerii şi uitării imediate. Nu este în codul tău nici o credinţă, nici o stăpînire, nici un sentiment al datoriei, nici o cinstire a cuvîntului dat, nici o mărginire a moralei, nici un drum drept pe care să vrei să-l urmezi, nimic, absolut nimic? Nici un ideal, nici un vis al viitorului? Numai să te laşi pradă pasiunilor care plutesc în jurul tău? Atunci, fiul meu, ai dreptate să pleci, atunci nu ne putem înţelege. Vorbim o limbă deosebită. Atunci, în realitate, nu eşti demn să fii aşezat în fruntea altora, să fii ales şef al unui popor care are nevoie de un conducător capabil de sacrificii, de un om care să-i iubească îndeajuns, pentru a se învinge pe el însuşi, din dragoste pentru popor. Dacă nu recunoşti nici o datorie, nici o credinţă, nici o obligaţie, atunci, într-adevăr, eşti nedemn să porţi făclia. Erai aici folositor pentru totul şi la toţi, erai născut pentru o moştenire glorioasă. Şi acestea toate le arunci oamenilor în faţă? Şi pentru ce? Şi pentru cine ? Erai odată un drag copilaş cu părul de aur, băiatul nostru, băieţelul ţării, cel dintîi născut român, primul lor copil. Erai nădejdea noastră, comoara noastră şi bucuria viitorului nostru. Erai ca Mihai, un băieţaş cu bucle de aur. Şi l-ai părăsit pe Mihai. Către soţia ta, către mama ta nu spui un singur cuvînt. Pentru el nu trimiţi o îmbrăţişare. Îl părăseşti, îl azvîrli din viaţa ta şi, o dată cu el, pe dulcea ta tovarăşă, pe care juraseşi s-o iubeşti, să o cinsteşti şi s-o protejezi. Nici un cuvînt ca să ne ceri să ne ocupam de ei. Nici un cuvînt ca să-l apropii de inima ţării. A ţării, pe care ai trădat-o. Nici un cuvînt de iubire sau recunoştinţă pentru tatăl tău, care a fost aşa de aproape de moarte, în primăvară, nimic ca să micşorezi loviturile groaznice pe care i le-ai dat în mod laş în aceste ceasuri pline de primejdie. Nici un cuvînt de amintire, de iubire, de recunoştinţă, de fidelitate. Numai imputări - că n-ai fost înţeles, şi acuzări – că n-ai fost ţinut în seamă. Carol, fiul meu, aceasta era urarea de despărţire a mamei tale: ca să poţi să nu-ţi dai niciodată seama cît de hidos este actul pe care l-ai săvîrşit şi în ce chip îngrozitor de neomenos ai făcut ceea ce ai făcut. Lumea este mare. Sînt mulţi rătăcitori pe pămînt, mulţi nelegiuiţi, fii rătăcitori. Te duci printre ei, întorcîndu-ţi privirea spre cine şi cu cine? Nici eu, mama ta, nu o ştiu. Crezi că poate fi pentru tine o fericire adevărată chiar dacă pe noi ne părăseşti? Chipul păcatului încoronat în şuviţe roşii! Am încercat o dată să te opresc. Am crezut odată că băiatul cu păr de aur trăia încă în tine, primul meu născut, ceva care era ca Mihai de astăzi şi care ar fi rămas în tine, ceea ce ar fi putut să slujească această ţară, pe care noi o construim, ceva adevărat, ceva care să fi fost încă fiul meu. Atunci m-am ridicat ca o tigroaică apărîndu-şi puiul, îndirjită şi luptînd cu o lume plină de ură, din dragoste pentru tine, Carol, pentru că mai credeam în tine. Astăzi deschid mîinile amîndouă şi le găsesc goale, goale de orice credinţă. Dacă socoteşti că viaţa îţi datorează totul şi că tu nu-i datorezi nimic în schimb, atunci, Carol, băiatul meu, faci mai bine că pleci. Desigur, nu eşti demn de misiunea pe care ţi-o încredinţase Dumnezeu. Nu eşti demn să fii om printre oameni. Nu eşti demn să fii soţ, părinte şi fiu. Şi acum, la despărţire, nu-fi spun decît atît: Carol, oricît de nesfîrşită ar fi lumea, inima unei mame este cu mult mai mare şi chiar sfîşiată în bucăţi, zdrenţuită într-atît că nu mai este decît o rană sîngerîndă, o vei găsi încă bătînd pentru tine pînă în ultimul ceas. Cînd vei avea nevoie de ea, adu-ţi aminte de aceasta, Carol, şi pentru băiatul cu şuviţe de aur care a fost altădată al meu, te îmbrăţişez pentru ultima oară şi-ţi pun pe frunte, Carol, ultimul sărut de mamă. Drumurile vieţii sînt lungi şi numeroase, Carol, şi dacă eu, Regina, trebuie să te zvîrl din mine, inima mea te va aştepta, totuşi, la capătul fiecăruia dintre aceste drumuri, fiindcă fiul meu, Carol, cred că va veni într-o zi ceasul cînd vei avea nevoie de mine, ceasul negru cînd ai să plîngi singur, părăsit de toţi, aşa cum tu i-ai părăsit pe toţi.
