Când raiul își aduce aminte că exist…

0
310

Se trezeşte raiul din mine

și-și caută sprijin

peste marginea trupului,

în liniștea brațului tău de bărbat.

Toamna alintată-n vin,

cu respirația întretăiată

îmi curge prin vene,

căutând cuiburi de privighetori,

în timp ce eu cresc munții inimii mele

până la cer,

de unde aduc lumina-n

sâmburii de lună, prin onirice culori şi-un somnifer.

Şi dacă exist pierdut printre semeni, le crestez semne pe carne fierbinte, aşa cum smulg tulpina din rădăcină, precum o furioasă furtună, să ghicesc tot ce-au primit, dincolo de cuvinte.

Fulg, iarnă, zăpadă; iară prin burg, copacii să cadă, răpuşi de-un cumplit ger.

Mi-au golit epitafele pe sfintele cruci, şi o nihilistă baladă, despre cum totul în lume-i complet efemer.

Unde te duci, aşa degrabă? Nu-mi spune, nu-mi răspunde, chiar nu îmi pasă, ceasule! că din nou, te-ai schimbat.

Cât sunt încă-n viață şi perfect nevătămat, lasă-mă zăcând în ignoranță grea de cavou, de cei ce se roagă lui Lucifer, ca al lor unic împărat.

Nimeni şi nimic nu rămâne, doar destule fabule, ce n-au vreun concret sens anume.

Când încerc să înțeleg chiar tot ce-mi spune prin vocabule, mintea se ascunde prin glume fără scrupule.

de Trăistaru David, scrisă împreună cu Angelica Liliana Catcovan

loading...