APOCRIF CU EMINESCU-N COADĂ

Adevăr vă spun în acest ceas                               

Când totul se opune, şi tont, şi înţelept,

Avem cu toţi o inimă în piept,

Dar sufletu-i strivit, nu ştim cât a rămas...

 

Adevăr vă arăt, adevăr vă inspir,

Duşmanul de moarte se află aici

Printre semenii noştri, cu zahăr şi bici...

Românul devine propriul martir.

 

Adevăr vă trimit din buze şi crez

Vă temeţi de voi ca de-un gând urâcios

Din lene nu scoateţi niciun folos

Şi viaţa vă este fără sens, fără miez.

 

Adevăr vă somez să credeţi în zbor,

De dincolo pacea vă-ndeamnă la ea,

Dar cui să lăsaţi sfânta voastră vergea

Cu care mânaţi boii spre alt  abator?

 

Adevăr vă conjur, adevărul cel greu,

Nemernici de-ai vostri în jaf vă strivesc,

                        A voastră-i sclavia pe tărâm strămoşesc,

Nu-i loc pentru voi, doar în copârşeu.

 

Adevărul ce doare acum o să-l zic:

Sunteţi o manea la capăt de drum,

Visele voastre sunt pete de scrum,

Iar ziua de mâine e-o mutare în plic.

 

Adevăr vă pronunţ, adevăr vă dezbat,

Azi sunteţi o umbră din fostul popor,

Justiţia voastră se transformă-n stobor,

Când marii bandiţi sunt oameni de stat.

 

Adevărul îl ştiţi, de el cui îi pasă?

Criminalii se plimbă călare pe străzi,

În ăst timp poliţia păzeşte parăzi

 În cari poponarii sunt lume aleasă.  

 

 

Adevăr vă somez să pricepeţi odat

Că nimeni nu poate să vă-ntoarcă napoi

Sunteţi goi pe deasupra, înauntru tot goi,

Iar ce aţi pierdut  de fapt vi s-a luat...

 

 

Adevăr de aflaţi în ceasul târziu

Că sunteţi eroii unui aspru eşec,

Laşitatea şi lenea încă se-ntrec

Să v-aducă în case tristeţi şi pustiu.

 

Adevăr vă şoptesc, şi mie mi-e frică,

Dar nu pot să tac şi strivesc între dinţi

Blestemul ce vine din vechii părinţi

Că neamu-i de slugă şi de opincă.

 

Adevărul nu poate să stea deoparte,

De-aceea îl spun chiar de doare latent,

Poporul acesta-i indiferent

Şi-n faţa triumfului şi faţă de moarte.

 

Doar aşa se explică acest adevăr

Pe care vi-l spun cu atâta durere

Românul nu creşte, românul nu piere,

Dar nu e stăpân nici pe firul de păr.

 

 E-atât de umil adevărul statornic

Că neamul valah îşi trăieşte din plin

Semeţ traiectoria spre ţintirim.

De-aceea e cucul din străvechiul ceasornic.

 

Şi totuşi mai este-un adevăr nesperat

Pe care timid încerca-voi să-l rup,

E suflet prea  mare în firavul trup

Dar ele nu pot trăi separat.

 

Sunt vorbe alese cu-nţelepciune

Adevăruri ce nu pot fi date uşor,

Orice ar fi, românii nu mor,

Fiindcă sunt os şi nu putreziciune.

 

Adevăr îndărătnic, adevăr nesătul

Ca pe-o ofrandă  sfios  vi-l aduc,

De veacuri aţi stat mai mereu sub papuc

Şi nici azi nu pare că este destul.

 

Adevăr vă grăiesc cu voce profană

Nu-s sfânt şi nici nu sunt un canonic,

Bolnav sunt de această ţară, cronic,

Şi-mi ţin credinţa ca pe-o veche rană.

 

Şi iată, adevăr vreau să vă grăiesc:

Cât încă Eminescu pentru noi mai există,

Acest popor şi-această ţară tristă

Mai au speranţa plânsă în graiul românesc.

                                                                                   Mircea Brenciu