Literatură animalieră (III)

De GRID MODORCEA

Eu simt că şi Puşi, şi Lazăr, şi Castillon se prefac că dezvăluie intimităţi nepermise. Se prefac că sînt atotştiutori şi că deţin secrete pe care nu le mai ştie nimeni. Desigur, Castillon, dar mai ales Lazăr fac o proză nudă, pe cînd la Puşi transpare un substrat cultural, autorul comite fine asociaţii de idei, are dese racorduri culturale sau istorice. Şi la Castillon sinceritatea e trucată, fiindcă eul, toată confesiunea ei, nu poate exista în atîtea ipostaze, adică şi femeie abia însărcinată, şi mamă cu o fată ba mică, ba mare, ba adoptată, şi femeie care naşte şi îşi abandonează copilul în spital, pentru simplul fapt că nu-i găseşte un nume de botez potrivit, şi mamă aflată la azil, care moare şi judecă lumea ca moartă etc. Ea forţează lucrurile şi le împinge prin cîte o trăsătură de condei spre stări-limită. Naratoarea îşi inventează ipostaze feminine cît mai diverse şi neobişnuite, unele la limita nebuniei, ai zice chiar că sînt nişte blocaje patologice, dacă nu ar fi trădate de un umor negru. În esenţă, povestirile ei au în centrul lor relaţia dintre mamă şi fiică. Şi totul se complică, devine un grid-connection, adică o reţea de legături mai mult sau mai puţin imprevizibile între întîmplări, mai exact, detalii de întîmplări, potrivite pentru "a despica firul în patru", expresie pur gridophanică. Proză de analiză comportamentală, ca o reţea gestuală. Totul e sec, sumar, rigid, aspru, riguros, să-răcăcios, comparativ cu Lazăr care trage de limbaj, e voluptos, mereu în călduri, îi place să se audă povestind, întinde de cuvinte ca de o gumă, se alintă, îi place să şocheze cu ţărănismele lui îmbîrligate. O ia creanga, dar uneori rezultă o poezie sui-generis. La franţuzoaica Castillon eul se află în diferite ipostaze, fin delimitate, prin nuanţe, fiindcă autoarea e foarte tehnică, îşi fabrică cu sînge rece stările-limită. Şi neglijează total stilul, ba ce face ea e antistilistică. De altfel, literartura franceză, proza marilor scriitori, nu au stil, în sensul că e neglijată organizarea frazei. Expresia ei este viaţa. Şi ce e viaţa, cel puţin în spaţiul limitrof al experienţei umane? Îţi dai seama ce este dacă citeşti poveştile lumii.

Mai toate se învîrt în jurul Falusului. El e zeul sau regele. În mod mai mult sau mai puţin mascat, toată literatura lumii este erotică. Adică este o literatură a trupului. A animalicului. El e obsesia principală. Chiar şi atunci cînd apare şi spiritul, ca opoziţie, e analizat în raportul său cu carnalul. Dar spiritul e copleşit de trup, fiindcă literatura adevărată este virilă, sexuală, nu lividă, morbidă. Chiar şi în asemenea cazuri, raportarea se face la condiţia virilă a omului. Spiritul fără trup e ca putinţa fără sămînţă, e aşa cum spune Anton Pann: Geaba futireşti bîrzoiul/ Dacă nema putirinţa.
Neputinţa în literatură trebuie să fie tot un efect al potenţei. Mircea Eliade era chinuit de trup. Tot Jurnalul portughez e o confesiune a chinurilor trupeşti, o litanie carnală. Existenţa lui a fost un balans între spirit şi orgie. Şi, într-un moment de depresie, consideră că orgia e un baraj în calea spiritului, că, datorită ei, opera sa e mai săracă.
Ce obstacol este sexul pentru spirit reiese şi din această însemnare cordobeză, după ce vizitează o herghelie de cai de rasă: "Primul înfăţişat e un armăsar de reproducere: monstruos, dar teribil. Într-adevăr, sexul nu e niciodată frumos; nu are graţie, nu are nici o altă calitate în afară de cea a reproducerii potenţate monstruos". Oare cum s-o fi împerecheat Maria Tereza cu un astfel de armăsar, după cum spune legenda?! Şi mai departe: "Sînt convins că majoritatea cailor arabi şi arabo-ispanici care ni se arată superbi, nervoşi, orgolioşi - sînt impotenţi, sau aproape. Gîndul că forţa genezică pe care o simt tulburîndu-mă din adolescenţă ar putea fi marele obstacol între mine şi spiritul pur, ar fi piaza rea a geniului meu - mă deprimă. Ce aş fi putut crea dacă aş fi fost mai puţin robit cărnii!... Printre cai, reţin un nume: Unamuno?".
Oricum, proza eliadescă este o cîntare a carnalului. Ba chiar a bestialului din om. Şi aici am să mă refer la poezia lui Puşi Dinulescu din volumele Poezii bestiale şi Frumoasa şi lapoviţa. Care e aici raportul dintre trup şi spirit? Totul este de o vulgaritate voită, aşa cum ne avertizează de altfel autorul într-o prefaţă: "Eu doar mă joc de-a vulgarul, fac pe vulgarul, dar sînt rafinat şi cultural...", ceea ce este foarte adevărat. Spiritul sminteniei este mereu prezent în acest joc vulgarizant, prin distanţare, prin ironie, prin parodie, prin romantism chiar, după modelul cîntecelor de lume, ce-au sedus Bucureştii interbelici, prin vocile unor Cristian Vasile, Zavaidoc sau Maria Tănase. Puşi reinventează o astfel de lume. Şi o mai adaptează la ritmuri moderne, ca în Any Honey! El este, de fapt, prizonierul acestui joc de-a vulgatul, de-a mahalaua, de-a promiscuitatea, de-a Tanţa şi Costel, de-a "proştii sub clar de lună". Joc din care, totuşi, nu poate ieşi, cu toate străfulgerările culturale, de genul: "Şi nu mai reneg/ Ich suche ein neuen Weg! N-o să mai fiu bleg!/ Chestiile se leg...". (Va urma)

Versiune de tiparit Literatură animalieră (III) Versiune de tiparit

Trimite pe email articolul