Festivalul Filmului European II

De GRID MODORCEA

Un film absolut memorabil este Mala Moskwa/ Mica Moscovă (2008), în regia polonezului Waldemar Krzystek, după un scenariu propriu, care ne prilejuieşte cunoaşterea unei realităţi ascunse de toate cortinele istorice timp de 45 de ani! Libertatea ajută să aflăm cît de strîmb construieşte istoria. Este vorba despre un oraş polonez, Legnica, transformat în oraş aproape rusesc, un fel de Tiraspol, dacă ar fi să-l comparăm cu zona noastră. În Legnica, forţele militare sovietice au staţionat între 1945 şi 1990. Rusificarea oraşului i-a atras numele de Mica Moscovă. Ne aflăm în plin Război Rece. Şi în această realitate, unde ura dintre polonezi şi ruşi mocneşte ca un jar nestins, flacăra este aprinsă de o poveste de dragoste ca în Anna Karenina: Vera, soţia unui ofiţer rus, Jura, se îndrăgosteşte de un ofiţer polonez, Michal Janicki. De fapt, dragostea porneşte dinspre el şi se transformă într-o patimă specifică marilor iubiri ale literaturii ruse. Liantul este muzica, el fiind compozitor, iar ea cîntăreaţă. Şi se cunosc la un concurs, la care participă şi Vera, în timp ce Michal se află în juriu.

Dragostea lor se înfiripă şi se dezvoltă pe fundalul unor relaţii interetnice foarte încordate, bazate pe ură şi pe supremaţie politică. Această situaţie istorică o mai putem compara şi cu Romeo şi Julieta, fiindcă cele două tabere, ruşii şi polonezii, sînt ca Montagues şi Capulets, iar iubirea celor doi tineri, Vera (Svetlana Khodchenkova) şi Janicki (Leslaw Zurek), putînd fi asemănată cu iubirea dintre Romeo şi Julieta. Şi Vera se va sinucide cînd află că iubitul ei a fost ucis pe front. Ceea ce diferă e doar faptul că Vera va naşte o fetiţă, rodul dragostei ei, pe care o numeşte tot Vera, care seamănă leit cu ea (personajul e jucat de aceeaşi actriţă). Cînd ajunge mare, Jura o aduce pe Vera în Legnica, oraşul iubirii mamei sale, unde îi caută urmele, descoperind că Janicki trăieşte, că doar fusese rănit pe front şi şchiopăta. În final, la mormîntul Verei, cînd fata ei se află cu Jura, va apărea, discret, şi Michal. Povestea seamănă cu marile melodrame ale lumii. Dar aici, sub aripa acestei iubiri pure, ni se dezvăluie istoria unui secol, unor popoare, cu implicaţii politice foarte complexe, de la tragedia din pădurea Katyn pînă la invazia sovietică în Cehoslovacia. Antologic este, de pildă, momentul botezului clandestin al copilului lui Sajat, un ofiţer rus de origine armeană, în condiţiile în care domină ateismul sovietic. Aşa cum semnificativ este şi dialogul dintre un politruc şef şi Michal, cînd vorbesc despre miracole, în care ruşii nu cred. La care trebuie amintit şi proverbul polonez spus de Vera: "Ruşii fac ce trebuie, iar polonezii numai ceea ce le place". Evident, există o subtilă ironie la adresa ruşilor, văzuţi ca nişte sperietori, aşa cum îi vedeau şi ruşii pe nemţi. Politrucii au grijă să-i urmărească pe suspecţi pas cu pas. La un moment dat, cînd Vera declară că vrea să se despartă de Jura, politrucul şef îi spune că asta nu se va întîmpla niciodată, fiindcă armata, de care ea e legată prin Jura, nu va fi de acord cu acest precedent periculos, căci mii de rusoaice i-ar urma exemplul, iar dacă nu se astîmpără, au probe suficiente s-o aresteze, dezvăluind că negustorul neamţ, care le dăduse celor doi îndrăgostiţi cheia unei camere, avusese băieţii în Wehrmacht. Scenariul este o capodoperă, iar jocul actorilor pe măsură. Fascinanta actriţă Svetlana Khodchenkova te face să intuieşti din capul locului că va avea loc o iubire pătimaşă. Cînd femeia rusă se îndrăgosteşte, sigur se întîmplă o tragedie. Extrem de original este şi filmul elveţian Giulias Verschwinden/ Dispariţia Juliei (2009), în regia lui Christoph Schaub, o satiră spumoasă la adresa complexului bătrîneţii. Un grup de prieteni se întîlnesc la un restaurant să o sărbătorească pe Julia, care împlineşte 50 de ani. Dar Julia nu mai vine. Şi ei încep să discute despre ce cadouri i-au adus, apoi discuţia se opreşte mult timp asupra vîrstelor, cu avantajele şi dezavantajele lor. E bine să ai 50 de ani? Dar mai mult? E cumplit însă să ai 30 sau 35 de ani, vîrstele cele mai dificile, cînd apar gîndurile sinuciderii. Ba ele apar înainte de 30 de ani. Cel mai bine e să fii de 20 de ani şi să ai mintea ca la 50 de ani! Se înşiră toate situaţiile posibile, ba, în paralel, avem şi povestea unei tinere de 16 ani, care, împreună cu o colegă de-a sa, fură dintr-un magazin nişte pantofi, cît şi povestea unei doamne de la un azil, unde o bătrînă de 80 de ani îşi serbează ziua de naştere, momentul festiv transformîndu-se într-o bătaie cu tort! Dar Julia tot nu vine. Prietenii ei, sătui s-o tot aştepte, se pun pe mîncat şi băut. Între timp, Julia (Corinna Harfouch), în drum spre locul de întîlnire, face cunoştinţă într-un magazin de ochelari cu un domn în vîrstă, John (Bruno Ganz), care o cucereşte cu argumetul suprem că el nu are vîrstă, în timp ce ea îi mărturiseşte că a descoperit un lucru senzaţional, faptul că e invizibilă. Ideea este că la o anumită vîrstă nimeni nu te mai bagă în seamă, cum n-au băgat-o pe ea cei din autobuzul cu care a călătorit sau cei din magazin, de pe stradă etc. Sîntem invizibili la un moment dat, de la o anumită vîrstă. Fapt care ne conferă linişte şi fericire, crede Julia. Ea ajunge la întîlnire, taie tortul, îl împarte, apoi pleacă cu domnul fără vîrstă, undeva, în necunoscut. În acest spirit, ca într-o piesă de teatru scrisă de Martin Suter în stilul lui Bernard Shaw, se derulează tot acest film acid, vesel, dar cu multe reflecţii amare. (Va urma)

Versiune de tiparit Festivalul Filmului European II Versiune de tiparit

Trimite pe email articolul