Ideea şi amatoarele

De GRID MODORCEA

Shakespeare a fost cel mai mare poet care a scris pentru scenă şi cel mai mare actor care a scris pentru tipar, spre a fi citit. El a fost deopotrivă poet şi actor. Oare de la o astfel de realitate primară, ideală, o fi apărut ideea de a întocmi un tom voluminos, o ediţie de lux, de peste 700 de pagini, cu mult material ilustrativ, intitulat Poeţi actori - actori poeţi (Ed. Brumar, 2008)? Ideea, prea vagă, generală, îi aparţine unui om de teatru, Mircea Ghiţulescu, iar materializarea ei a stat în sarcina Luciei Nicoară, fosta directoare a Teatrului din Timişoara, şi a mai tinerei sale colege Cristiana Gavrilă, care semnează şi o prefaţă insipidă. Şi deodată îmi vine în minte că teatrul timişorean poartă numele lui Eminescu, or tocmai acest mare poet-actor şi actor-poet lipseşte din această antologie! Fără Eminescu, e fără rădăcină, ca o frunză-n vînt. E o temă supergeneroasă, care te duce automat cu gîndul la mari actorii-poeţi ai lumii, de la Papa Ioan Paul al II-lea la Mastroiani sau Laurence Olivier. Dar volumul se referă numai la actorii-poeţi sau poeţii-actori din România. Însă şi aici volumul e departe de a-i acoperi pe toţi, de parcă a fost întocmit nu de oameni de teatru, ci de nişte amatori. Din punctul meu de vedere, lipsesc cei mai importanţi. În afară de Eminescu, lipsesc alte bijuterii, haruri dumnezeieşti, poate cele originale din poezia şi actoria românească: Vasile Niţulescu, Arcadie Donos şi Ernest Maftei. Lîngă care trebuie puşi imediat Radu Beligan, Ion Fiscuteanu şi, mai ales, Dumitru Furdui, un alt mare absent. Ce să mai vorbesc de poetul Dan Deşliu, actor la bază, care se întoarce în mormînt că a fost uitat, sărit sau neglijat, din necunoaştere! Au rămas restul, adică 47 de actori-poeţi, cîţi cuprinde antologia, fiecare cu fişa sa biografică, însoţită de fotografii din spectacole, apoi de un grupaj poetic.

Este un medalion care vrea să pună în valoare personalitatea celui evocat. Numai că slăbiciunea de fond a acestui volum stă în egalizare, în sensul enunţat de Ion Cocora la lansarea cărţii, că e nedrept să acorzi acelaşi spaţiu lui Emil Botta şi lui Ioan Chelaru, de pildă, fără să ţii seama de valoarea poeziilor. Adică sîntem departe de a avea o ediţie critică, valorică, a actorilor-poeţi, dintre care unii sînt lamentabili, iar alţii, ca Horaţiu Mălăele, au anecdote sau schiţe, nu poezii. S-a vrut o antologie de autori, care să bifeze o idee sau să consemneze nişte nume? În acest sens, golurile sînt răsunătoare. Cînd tot românul s-a născut poet şi actor, nu se putea să fi dat naţia română numai 47 de histrioni îmbîrligaţi cu poezia! În România nu cred că e actor să nu fi scris o poezie. Să nu fi scris poezie Carmen Stănescu, Ioana Bulcă, Gheorghe Dinică sau Ion Caramitru? Trebuiau controlaţi la sertare. Dar ce poet fantastic era, este Arcadie Donos, cu zeci de volume publicate, el, Chiriţoaia unică a teatrului românesc! Dar Ernest Maftei, ce minunat volum de versuri a publicat, din care recita la toate filmările (cel puţin la cele în care l-am luat eu). Dar Vasile Blendea? Ohoho, ce mai actor popular-poet! Dar George Oprea? Şi lipsesc atîţia. Îmi trec prin minte şiruri, cu Gheorghe V. Gheorghe în frunte, actorul-poet gălăţean. Şi numai la acest teatru cunosc încă vreo 5 actori-poeţi!
Dar din antologia a două amatoare după o idee prea lăţoasă lipsesc mai ales poeţii. Fiindcă mai toţi au fost actori. Ce poet nu e actor cînd îşi recită versurile? George Călinescu n-a fost? Dar Nichita Stănescu? Şi încă cum. Ana Blandiana nu este? Chiar şi într-un film ea recită... în genunchi! Prin definiţie aş spune că, la modul ideal, orice poet e un actor. De la Esenin şi Maiakovski la Adrian Păunescu, toţi poeţii pot fi cotaţi ca foarte buni actori. Păunescu cred că s-ar simţi cel mai jignit pentru că a fost neglijat din acest volum. Dar şi Vadim, simbol al poetului-tribun, al poetului-orator, al poetului-actor! Poate că reciproca nu e întotdeauna valabilă, adică nu toţi actorii sînt şi foarte buni poeţi. Dar poeţi sînt. Măcar că prin meseria lor sînt nevoiţi să înveţe şi să rostească poezii. Toată marea poezie a lumii e pe buzele lor. Să ne gîndim numai la actorul Eminescu, nevoit să înveţe pe de rost textele pe care le sufla actriţelor de care era îndrăgostit! Dar volumul nu ambiţionează să meargă pe asemenea piste înalte şi periculoase, neproducînd nici o surpriză, adică include nume fireşti pentru această temă, de la Mircea Albulescu şi Emil Botta la Tudor Gheorghe şi Dorel Vişan. Lipseşte însă generaţia tînără de actori-poeţi şi poeţi-actori. Poate că ea ar trebui cuprinsă într-un volum 2, caz în care le-aş sugera antologatorilor să aibă în vedere şi volumul Furie şi iubire (2006), semnat de fetele mele, trupa "Indiggo", care sînt actriţe, au terminat actoria cu rolurile principale din spectacolul Cele două orfeline şi sînt autoarele acestui mult apreciat, mai ales peste Ocean, volum de poezii bilingv româno-englez, care m-a surprins în primul rînd pe mine, tatăl lor, fiindcă este expresia inefabilului, a ceea ce nu se poate predica sau însămînţa, ceea ce înseamnă că poezia depăşeşte şi legătura de sînge. Ele îşi compun şi textele propriilor melodii, poezia lor are vizualitate, e foarte teatrală, cum ar trebui să fie poezia scrisă de actori, dar, dacă citeşti antologia, observi că e tocmai invers, că actorii-poeţi se feresc să se exprime pe sine, teatral adică, de parcă acest lucru ar fi un defect, preferînd să îşi caute "eul" în altă parte. Dar nimic mai fantastic decît exemplul lui Eminescu, marele absent al acestui volum, el, care a fost actor şi cel mai mare poet al neamului şi căruia îi aparţine cel mai temerar proiect, de proporţii shakespeariene, din dramaturgia românească. Şi e suficient să-i citim poezia să constatăm cît e de teatrală, fiindcă o cercetare atentă ne arată că poetul s-a născut din dramaturg, din experienţa sa teatrală. Ca şi Scrisoarea a III-a, poezia cea mai dramatică, mai toate poeziile eminesciene au o epică şi de aceea le-am numit cinepoeme, cum îşi numise şi Fundoianu poezia, şi cred că putem vorbi, nu numai în cazul lui Eminescu, de o literatură audio-vizuală, poeziile fiind ca nişte scenarii de film. Şi ca o confirmare, citiţi, vă rog, poezia lui Emil Botta Spectacol, de pe supracoperta antologiei, şi veţi avea revelaţia acestei idei. O istorie a poeziei româneşti din această perspectivă teatrală ar fi tot atît de firească şi necesară ca şi o istorie a artei actorului român din perspectivă poetică.

Versiune de tiparit Ideea şi amatoarele Versiune de tiparit

Trimite pe email articolul