Parizescu - 85

De GRID MODORCEA

Pictorul Vasile Parizescu (n. 25 oct. 1925, Brăila) şi-a sărbătorit anticipat vîrsta de 85 de ani printr-o expoziţie la Muzeul Militar Central. La vernisaj, ne-a mărturisit că, atunci cînd a împlinit 50 de ani, a spus că mai are încă pe atît de trăit. Şi se pare că se ţine de cuvînt, fiindcă la 85 de ani arată bine, e ca un spiriduş, amintindu-mi de D.I.Suchianu ca vîrstă şi alură. Mai mult, aceste mărturisiri ale sărbătoritului m-au trimis la filmul elveţian Dispariţia Juliei, o satiră spumoasă la adresa complexului bătrîneţii. Un grup de prieteni se întîlnesc la un restaurant să o sărbătorească pe Julia, care împlineşte 50 de ani. Dar Julia nu mai vine. Şi ei încep să discute despre avantajele şi dezavantajele vîrstelor. E bine să ai 50 de ani? Dar mai mult? E cumplit însă să ai 30 sau 35 de ani, vîrstele cele mai dificile, cînd apar gîndurile sinuciderii. Ba ele apar înainte de 30 de ani. Cel mai bine e să fii de 20 de ani şi să ai mintea ca la 50 de ani! Se înşiră astfel toate situaţiile posibile, ba, în paralel, avem şi povestea unei tinere de 16 ani, care visează să aibă 18 ani cît mai repede, cît şi povestea unei doamne de la un azil de bătrîni, unde o bătrînă de 80 de ani îşi serbează ziua de naştere, momentul festiv transformîndu-se într-o bătaie cu frişcă! Dar Julia tot nu vine. Prietenii ei, sătui s-o tot aştepte, se pun pe mîncat şi băut. Între timp, Julia, în drum spre locul de întîlnire, face cunoştinţă într-un magazin de ochelari cu un domn în vîrstă, care o cucereşte cu argumetul suprem că el nu are vîrstă, în timp ce ea îi mărturiseşte că a descoperit un lucru senzaţional, faptul că e invizibilă. Ideea este că, la o anumită vîrstă, nimeni nu te mai bagă în seamă, cum n-au băgat-o pe ea cei din autobuzul cu care a călătorit sau cei din magazin, de pe stradă etc. Sîntem invizibili la un moment dat, de la o anumită vîrstă.

Fapt care ne conferă linişte şi fericire, crede Julia. Ea ajunge la întîlnire, taie tortul, îl împarte, apoi pleacă cu domnul fără vîrstă, undeva, în necunoscut. În acest spirit, ca într-o piesă de teatru scrisă de Martin Suter în stilul lui Bernard Shaw, se derulează tot acest film vesel, dar cu multe reflecţii amare. Îi doresc lui Vasile Parizescu aceste două lucruri, să nu aibă vîrstă şi să devină invizibil. Deocamdată este foarte vizibil, cu alura sa de intelectual interbelic, dar mai ales cu un discurs absolutist, lipsit total de modestie. Între patru ochi, însă, îţi spune să-l înţelegi, fiindcă, "vezi dumneata, eu sînt cam paranormal"! Cînd vorbeşte, şi o face foarte bine, Parizescu parcă îşi brodează necrologul. În ce sens? Este exegetul absolut al propriei opere, se plasează între Gheorghe Petraşcu şi Magdalena Rădulescu, aşa cum şi-a şi plasat de altfel o pînză la Muzeul Cotoceni, cu prilejul expoziţiei "Interbelicii şi continuatorii", apoi îşi înşiră toate meritele, toate distincţiile (aflate şi în cele două vitrine ale expoziţiei), toate premiile naţionale şi internaţionale, toate gradele, pînă la cel de general al armatei române. Cu alte cuvinte, Parizescu se îngroapă pe sine, iar expoziţia sa pare un cavou, un mormînt acoperit cu flori şi peisaje, bineînţeles, aflate în tablourile de pe simezele expoziţiei, aceleaşi imagini, dominate de naturi moarte. Ceea ce impresionează cu adevărat este monotonia acestei expoziţii, de parcă lucrările ar fi variante ale aceleiaşi teme. De altfel, Parizescu a şi dat exemplul lui Petraşcu, modelul său absolut, care întîi realiza cîteva tablouri ajutătoare pînă să facă tabloul pe care îl dorea. Aşa cum am mai scris, Vasile Parizescu este o comoară, o enciclopedie, un muzeu ambulant, cu un discurs interminabil (l-am comparat odată cu Florin Piersic), este propriul său critic, dovadă că a scris şi o carte numită Viaţa ca o pasiune. Adică, pictorul este conştient de ceea ce face. El face deliberat ceea ce s-a mai făcut. Fiindcă el crede că numai ceea ce s-a făcut e bine. Aceea e pictura adevărată. Ceea ce se face azi e doar experiment. Şi el nu mai are vreme de experimente. Pictează de-a dreptul clasic. Opera lui este un cimitir de naturi moarte, de aceea dominanta tablourilor sale este întunecată, fapt care le conferă o atmosferă mortuară. Vezi ciclul marin, bîntuit de crepuscul, ca şi peisajele citadine, cum ar fi chiar Strada neagră (Brăila). Să fie aici o explicaţie a faptului că lucrările expuse sînt pictate, circa 60 la sută, după 2006, după moartea soţiei?! Evident, la 85 de ani, un om, un artist, are tot dreptul să se definească pe sine, să pună punct, să nu mai lase pe nimeni să aibă o altă părere, să-şi închidă albumul (în expoziţie sînt trei astfel de albume cu desene!), să-şi pună capacul pe sicriul creaţiei. Dar Parizescu este mai viu decît tablourile sale. M-am gîndit să-l dezgrop, să dau deoparte toate învelişurile artificiale care îl acoperă, să-l scot la lumină, ca Isus pe Lazăr, adică să-l înviu. Şi cred că Parizescu nu trebuie să se oprească aici. Mai are multe de spus, mai are de lepădat nişte clişee, pe care le stăpîneşte la perfecţie, ca să ne arate şi altă faţă a sa. Şi în expoziţia de la Cercul Militar ar fi cîteva semne în acest sens de reîntinerire a privirii, cum este lucrarea Flori galbene şi albe pe fond roşu, absolut remarcabilă. Mai sînt şi cîteva lucrări care îl scot parcă din clişeu, cum ar fi Florile lui Ionuţ, cu o patină neoimpresionistă, aşa cum lucrarea Paharul cu vin roşu m-a dus la concepţia plastică a lui Kandinski, care îşi numea un tablou după un element ascuns sau secundar. Vasile Parizescu este însă un pictor documentarist, adică multe din tablourile sale, cum sînt ciclurile de străzi brăilene, pot fi considerate documente istorice. Sau alt exemplu remarcabil: Uliţa turcească din Galaţi. Care nu mai există decît în tabloul lui. Privirea pictorului se opreşte aici, în naturi moarte, în peisaj, nu în portrete, care lipsesc cu desăvîrşire. Poate ar fi timpul să descoperim un mare portretist. Dar nu, Parizescu nu face portrete, deşi în desene are cîteva schiţe de nuduri, considerînd că "portretul naturii e mai puternic decît cel al oamenilor". Nu cred. Dar, mă rog, poate să aibă dreptate, numai că la el natura e o natură moartă! Ca un ultim continuator al pictorilor interbelici, deşi de Magdalena Rădulescu îl despart extazul ludic şi fervoarea mistică, Parizescu pare să încununeze un drum, o tematică, o manieră fixistă, greoaie, înecată în culoare, de parcă ar răzui ca un zidar, direct cu mistria! Nu e lipsită de temei nici obvservaţia că Parizescu lucrează împotriva curentului, că se întoarce la originile artei moderne, că el vrea să facă bine ceea ce s-a mai făcut, dovadă că roşul, cărămiziul, culorile sobre, grave, închise, dar şi albul sau auriul, fac din Parizescu un pictor emblematic pentru ceea ce înseamnă tendinţa déjá vu a plasticii româneşti.

Versiune de tiparit Parizescu - 85 Versiune de tiparit

Trimite pe email articolul