Monştrii lui Haneke (II)

De GRID MODORCEA

În filmul Panglica albă, difuzat în aceste zile şi pe piaţa românească, regizorul german Michael Haneke mizează pe o zonă de continuu mister, începînd cu raportul dintre părinţi şi copii, dintre moaşă şi doctor, dintre baron şi soţia lui, totul învîrtindu-se în jurul unei anchete legate de batjocorirea lui Sigi (Fion Mutert), copilul baronului, şi a lui Karli (Eddy Grahl), un handicapat. O plasă de relaţii ancestrale, cu accente actuale, se derulează într-un permanent clarobscur, care, pe durata destul de mare a filmului (145 minute), devine sufocant, apăsător. În prim plan se află legile satanice ale unui preot, care îşi educă droaia de copii sub un regim de austeritate pre-nazistă. De pildă, ca unul dintre copii, aflat la vîrsta dificilă a pubertăţii, să nu se masturbeze, îl leagă noaptea, cu nişte funii, de marginea patului. Cînd are loc un incendiu, copilul se trezeşte astfel imobilizat, cu mîinile legate. Preotul anticipează, categoric, prin figura sa rigidă, holocaustul de mîine. E o minune cînd celui mai mic dintre copii îi permite să ajute o pasăre rănită. Metoda pastorului se bazează pe principiul "panglicii albe", care simbolizează inocenţa, puritatea. Copiii trebuie să poarte la braţ această panglică albă, pentru a le aminti în orice clipă că trebuie să nu greşească, să nu fure, să nu mintă, să nu încalce poruncile sfinte, să nu iasă din cuvîntul părinţilor, să nu păcătuiască. Numai cînd reuşeşc să ducă o viaţă neprihănită, plină de virtute, panglica va fi luată. Haneke realizează acest contrast filmînd pe peliculă alb-negru, într-o permanentă tonalitate întunecată, faţă de albul zăpezii dominant în partea a doua a poveştii. Filmul are o picturalitate impresionantă, marcată prin grija colosală pentru detaliu, pentru amănunt, ca în pînzele unor renascentişti ca Holbein, Cranach sau Dürer. Totul este bizar în acest film, iar modul de prezentare a oricărui detaliu este bazat pe mister, de la aşteptarea continuă a personajelor, stăpînite de un freamăt indecis, la atmosfera care se petrece în spatele uşilor închise.

O permanentă suspiciune planează asupra copiilor, părinţilor, a notabilităţilor şi ţăranilor, cît şi a relaţiilor dintre ei. Orice se întîmplă în sat se află, se comentează, cade ca un blestem pe capul tuturor. Dar mai ales problemele care apar în casa baronului se răsfrîng asupra satului întreg. Cînd baroana îi mărturiseşrte baronului că a cunoscut un alt bărbat în Italia, de unde a recrutat-o şi pe noua bonă, cerul se întunecă. Natura se raportează la stările personajelor. De unde un fel de misticism bazat pe obiceiuri preconcepute. Nu lipseşte din acest spectru şi o fată cu premoniţii, căci tot ce visează, şi visează numai rele, se împlineşte. Iar răul care bîntuie în sat pare un fel de pedeapsă ritualică, de parcă cineva ascuns urmăreşte într-adins să introducă panica printre oameni, de la molestarea copiilor la incendierea moşiei (ca în Răscoala rebreniană), de la masacrarea verzelor din grădina baronului la uciderea canarului din colivia aflată în biroul preotului, pe care îl omoară chiar fata lui, Klara, un fel de sacrificiu sub formă de zvastică. Klara este jucată remarcabil de Maria-Victoria Drăguş, deci o tînără cu nume românesc. Treptat, observăm că tot răul are drept cauză o sursă de mortificare vicioasă, o abatere de la natură. Aşa cum ne anunţă naratorul, care dă de capătul misterului, răufăcătorul principal sînt chiar doctorul şi o femeie care are grijă de el şi de copilul lor, doi retardaţi, cum spune ea, deşi doctorul fusese căsătorit şi avea doi copii, un băiat şi o fată, pe care o va corupe în stilul practicat de Haneke în alt film emblematic al său, Pianista. Parcă de aici împrumută şi în Panglica albă toţi microbii viciului, ai răului, ai monstruozităţii. O lume adolescentină, îmbătrînită înainte de vreme, care trăieşte sub spectrul apocalipsei, ca în dialogul despre moarte dintre cei doi copii ai doctorului. Nu departe sînt figurile şi vîrsta unora dintre băieţi de asasinul bosniac al Arhiducelui Ferdinand. O lume adolescentină rea şi vindicativă. Satul trăieşte sub un regim de teroare. Din acest punct de vedere, Panglica albă seamănă cu filmul Toba de tinichea al lui Volker Schlondorff. În ambele filme, ni se prezintă cauzele care au generat fascismul şi ascensiunea lui. O prefigurare nu doar metaforică. (Sfîrşit)

Versiune de tiparit Monştrii lui Haneke (II) Versiune de tiparit

Trimite pe email articolul