Doar atît?

De GRID MODORCEA

Urmăresc cariera teatrală a lui Dinu Cernescu de 40 de ani, de cînd fac critică, şi am impresia că el a "evoluat" ca şi societatea românească, dacă e să mă iau după spectacolele pe care i le-am văzut, de la acele ancore shakespeariene, precum Măsură pentru măsură şi Hamlet, la ultimele vodeviluri, unul mai superficial decît altul, precum Sărbători fericite, Sîmbătă, duminică, luni, Mamouret şi, acum Voiajul domnului Perrichon. Nu ştiu ce înger ghebos i-o fi şoptit lui Cernescu că antidotul la criză este "şampania franţuzească", cum scrie regizorul că doreşte să-i fie perceput acest din urmă spectacol. "Doar atît". Nu are alte pretenţii. Dar avem noi. Nu este prea puţin ce şi-a propus Cernescu? Nu este oare aici un program comod de substituire a unei atitudini faţă de realitate, de fapt, un program de renunţare la orice atitudine şi de retragere în chilie? E ca în vorba cu "ţara arde". Dar acest tip de "frondă" răsturnată e comun multor creatori, fenomen care se vede mai ales în arta plastică. Artiştii se închid în turnul de fildeş, să fie cît mai înstrăinaţi de cotidian, şi produc un fel de realitate paralelă. Fiecare tablou, fiecare concert, fiecare spectacol e o fugă, o evadare, o ruptură faţă de real. Şi Cernescu o declară fără echivoc: "Vreau ca spectacolul nostru să fie o pată de lumină în atmosfera vulgară, rea şi agramată care se lasă încrîncenat peste noi, ca o ploaie bolnavă". Evident, Dinu Cernescu este un regizor fin, subtil, capabil să realizeze bijuterii teatrale. Aşa a încercat şi acum. Şi, într-adevăr, actorii spectacolului, în frunte cu Virgil Ogăşanu, cărora i se alătură cu brio mai tinerii Manuela Ciucur şi Ion Cocieru, dar şi noul val, Ilinca Manolache, Vlad Zamfirescu, Gheorghe Ifrim, Silviu Geamănu sau Andrei Runcanu, au reuşit să obţină o anume "uşurinţă comică", o anume "plăcere a jocului", cum remarcă tot Cernescu. În această direcţie, spectacolul său mi-a amintiut de Trilogia Vilegiaturii, prezentată mai an pe aceeaşi scenă de Piccolo Teatro.

Subiectul Voiajului cam seamănă pînă la un punct cu subiectul Trilogiei. Şi aici, ca şi acolo, avem un personaj molieresc, pe dl. Perrichon, ca şi doi amorezi, Daniel (Vlad Zamfirescu) şi Armand (Gheorghe Ifrim), care vor să intre în graţiile fiicei lui, Henriette (excelentă compoziţia Ilincăi Manolache), ca să pună mîna pe banii lui. Fiica este însă tîmpă complet, dar ei nu văd asta, văd ţinta. Un amorez este foarte servil, caută să-l scoată pe Perrichon din cîteva încurcături, celălalt însă este prototipul filfizonului escroc, care îi serveşte d-lui Perrichon exact ce vrea el, pe măsura îngustimii sale.
Deşi ne aflăm în aceeaşi lume aristrocrată, în care se infiltrează noua burghezie, ca la Cehov, totuşi e o mare diferenţă între spectacolul lui Piccolo Teatro şi ce-am văzut aici, la "Bulandra". E ca diferenţa dintre Goldoni şi Labiche, dintre Giorgio Strehler, fondatorul lui Piccolo Teatro şi al unei şcoli create în jurul său, şi Dinu Cernescu. Ca diferenţa dintre Milano şi Bucureşti. Dintre Italia şi România. Nu se poate spune că nu simt şi italienii nevoia unei "pete de lumină", mai ales atunci cînd şi la ei se lasă cîte o "ploaie bolnavă", da, dar ce fel este pata de lumină numită Piccolo Teatro? Cu adevărat ieşi de la spectacolul cu Trilogia (vezi Lecţia lui Piccolo Teatro în vol. I'm Sorry, America) încărcat de o energie pozitivă, purificat şi plin de o veselie dumnezeiască. E apanajul operelor desăvîrşite. Fiindcă şi montarea, şi piesa, au substanţă, imaginaţie, nebunie. Cernescu ne avertizează: "De căutaţi în haina spectatolului profunzimi şi adevăruri ascunse, nu veţi găsi". Însă la adevărata "şampanie" nu se poate ajunge decît pe calea acestor "profunzimi şi adevăruri ascunse". Uşurinţa atrage uşurinţă. Marea ajunge la spumă după fantasticele mişcări ale adîncului. Publicul românesc este pierdut dacă îi oferim la teatru ceea ce el vede la televizor. Mă uitam la spectatori. Oare mai există acel public special al Teatrului "Bulandra"? Nu l-au omorît şi pe el manelismele şi politichia, care uniformizează totul? Să presupunem că programul lui Cernescu este o soluţie înţeleaptă, să-i dăm unui public însetat de adevăr şi scîrbit de minciună, şampanie. Dar dacă acest spectacol ne oferă şampanie, atunci ce ne oferă Trilogia? Nu mai vorbesc de un spctacol ca Turandot, în regia lui Zeffirelli, văzut la Metropolitan Opera din New York şi unde, în pauză, spectatorii chiar au fost serviţi cu şampanie! Goldoni are acea sevă care îl apropie de Shakespeare. Totul e plin de sens, iar frumuseţea plastică a spectacolului lui Toni Servillo conferă cu adevărat acel rafinament care se adresează spiritului, care te unge pe suflet, probabil că o astfel de licoare umileşte şi "şampania franţuzească". Spre acest etalon trebuie să tindă teatrul românesc. Cînd ai asemenea repere, nu mai poţi face teatru dîmboviţean, o invazie de băşcălie şi divertisment care ucide teatrul românesc, care îl face să arate atît de provincial. "Bulandra" nu trebuie să se mai raporteze azi la Teatrul Nottara, de pildă, ci la Piccolo Teatro sau la oricare alt teatru mare din lume, dacă vrea să fie la înălţimea spectacolelor Uniunii Teatrelor Europene, din care face parte!

Versiune de tiparit Doar atît? Versiune de tiparit

Trimite pe email articolul