Fiara rănită
De GRID MODORCEA
Ultimele două filme românești pe care le-am văzut se numesc Copiii uraniului, un documentar, și Eu cînd vreau să fluier, fluier, încununat la Berlin cu Ursul de Argint și premiul "Alfred Bauer" pentru noi perspective în arta cinematografică. Și lungmetrajul artistic, cu care debutează Florin Șerban, se vrea, în esență, un documentar despre pușcăriile din România. Dovadă că eroii sînt interpretați chiar de pușcăriași. Ambele acuză societatea, căci personajele din ele sînt victime ale istoriei trecute și prezente. Dar față de documentarul lui Iulian Ghervas, unde un copil, într-un final antologic, nu mai poate nici să fluiere, căci infestarea cu uraniu este inevitabilă, ca un fatum, aici, eroul, Silviu (George Piștereanu), un tînăr pucăriaș, victimă a unei mame care l-a dus în Italia de mic, apoi l-a abandonat, fluieră cînd vrea el, adică se revoltă, are o răbufnire de orgoliu nemăsurată, fără o motivare aparentă. Parcă am fi, pînă la un punct, în După-amiaza unui cîine. Și aici Silviu e un fel de cîine rănit, care are după-amaiza sa de revoltă. Dar el seamănă mai degrabă cu eroii din Cartofi prăjiți cu orice, precum și cu alți revoltați sui-generis din pușcării, cu diferența colosală că aici, la noi, pușcăria seamănă cu un fel de viață și muncă într-un CAP, în cel mai rău caz cu o cazarmă soldățească, pe cînd în filmele americane închisorile sînt categoric locuri de pedeapsă. Și e suficient să-l comparăm cu Sutter Island, care a fost în competiția berlineză. Sînt filme atît de diferite încît festivalul de la Berlin ar fi trebuit rupt în două, să aibă două jurii, cu judecăți total diferite. Filmul lui Scorsese are un mesaj planetar. E complex și substanțial. Dimpotrivă, pentru Șerban viața de pușcărie nu diferă prea mult de viața pe care o duc, de regulă, țiganii în cartierele lor.
Chiar și actorii principali, în declarațiile lor, o prezintă cam idilic. Și vedem cum se desfășoară, de pildă, scenele de la "vorbitor"? Ca un fel de șezătoare! Multe scene sînt neverosimile, comice. Și totuși, acest film se dorește a fi o parabolă a omului, a omului orgolios, ajuns la capătul răbdării. Evident, acesta este un clișeu, fiindcă e total nevorosimil felul cum eroul suportă umilințele cele mai înjositoare atît din partea colegilor de detenție, cît și a familiei sau a paznicilor. El suportă cu stoicism totul. Și tînărul interpret exprimă perfect această stare de umilință. Pînă cînd fiara din el explodează. În secvența cînd își acuză mama, el pare un fel de panteră neagră, cu gîtul lung, mult întins, fapt excelent subliniat de imaginea în contre-jour a lui Marius Panduru. Orgoliul rănit se arată în toată măreția lui monstruoasă, deși țiganii din sală aplaudă fericiți că fratele lor de pe ecran dă astfel o lecție poliției, umilind-o, în frunte cu directorul închisorii (Mihai Constantin).
Cît de superficiale sînt prezentările filmelor românești vedem și în cazul acestui film. Iată una dintre ele: "Silviu mai are doar 5 zile pînă la eliberarea din penitenciarul de minori. Acum o cunoaște pe Ana, o studentă la sociologie, venită în practică, și totul se schimbă". Dacă lucrurile ar sta așa ca în acest promo, ar fi un dezastru. E tehnica forumiștilor de a nivela totul. Adică, îi întreb, tot ceea ce face Silviu în sala unde au loc testele este o bravadă, să o impresioneze pe fată? Adică, îi dă cu scaunul în cap paznicului să arate ce mușchiulos e el? Iar dacă ar fi vorba de minori, regizorul a greșit penitenciarul. Apoi acest fir, cu practica trasă de păr, se vede limpede că e doar un pretext. Desigur, Ana (Ada Condeescu) e o tînără mai răsărită, fiindcă așa vrea regizorul. Și eroul o ia ostatică, după ce îi dă pe toți afară din sală, rănește un polițist, apoi, cu un ciob de sticlă la gîtul fetei, pune condiții, să vină directorul, să dea telefon mamei lui, s-o cheme aici, aceasta vine, sare pîrleazul, adică prevazul (totul se face pe fereastră). și el, în continuare cu ciobul la gîtul fetei, o pune să jure că nu-l va lua cu ea pe fratele lui mic în Italia, să pățească ce a pățit și el, ca în finalul demonstrației sale să ia directorului mașina și să evadeze în trombă din închisoare, care are porțile larg deschise (!), fiindcă tot așa a vrut regizorul! Iar cînd îi vedem imediat pe cei doi, Silviu și Ana, la o masă, într-o cafenea, ai sentimentul că ceea ce am văzut pînă atunci a fost o înscenare pusă la cale de cei doi, dar bine că filmul n-a căzut în bășcălia dîmbovițeană, e chiar o minune, fapt datorat, cred, tînărului actor, al cărui loc ar fi la Hollywood. În puține filme românești actorii vorbesc atît de bine cu trupul și tăcerea. Silviu își ia la revedere de la Ana cu un sărut fugar, apoi iese din cafenea și se predă poliției. (Va urma)
Copyright Tricolorul
Versiune de tiparit
Trimite pe email articolul
Pentru a comenta trebuie sa fiti conectat (logat). Apasati aici pentru a va conecta:
Login
Daca nu aveti cont va puteti face aici: Creaza un cont gratuit
