Miracolul "Iza"

De GRID MODORCEA

Indiscutabil, prezenţa grupului folcloric "Iza" în cadrul Festivalului Internaţinal al Spectacolului Muzical a introdus o notă de profundă autenticitate. Şi e suficient să pomenim spectacolul anterior, Cîntarea cîntărilor, prezentat de Asociaţia "Mnemosyne" din Marsilia, în regia Cătălinei Buzoianu, un experiment cu totul exterior marelui poem biblic, aşa cum a fost mai an şi spectacolul lui Mihai Măniuţiu de la Cluj, despre care am scris cu alt prilej. Evident, Cîntarea cîntărilor se pretează la varii interpretări. Nimic deci nu ne împiedică să o acceptăm şi pe cea propusă de Cătălina Buzoianu. E dreptul ei să ilustreze cum vrea acest poem celebru. După cum e şi dreptul nostru să spunem că nu ne aşteptam să vedem aceleaşi clişee cu care distinsa regizoare încearcă să impună pleonasmul ca element de inovaţie estetică.

Ne-am fi bucurat enorm să vedem un spectacol simplu, în care erou să fie trupul actorului, al balerinului. Dar n-a fost să fie aşa. Am avut parte de proiecţii cinematografice care dublau textul, fiindcă se refereau la Ierusalim şi Ţara Sfîntă, proiectate însă la nimereală, fără o funcţionalitate vizavi de textul Ecleziastului. Apoi am mai avut o orchestră pe scenă, la chitară Sylvain Gouvernaire, autotul muzicii, la pian, Martial Paoli, la tobe Fabien Sgarde, iar la chitară bas Marin Puhar, instrumentişti care mai rosteau din cînd în cînd şi versuri biblice, nu doar cîntau ca la un alt spectacol al Cătălinei Buzoianu de la "Bulandra", o parodie după Richard al III-lea. Şi cîtă distonanţă între rock şi atmosfera textului, tot atît de deplasată ca şi ideea cu închisoarea pe care şi-a imaginat-o Măniuţiu în spectacolul său! De asemenea, mişcarea scenică (Mălina Andrei) era redundantă, timp de o oră, cei doi actanţi, balerini şi actori, Filip Ristovski, în Regele Solomon, şi Ilinca Marche, în Şulamita, nu au făcut decît să se îmbrăţişeze în varii ipostaze. El nu mai înceta cu "Frumoasă eşti, iubita mea", care în franceză sună groaznic: "Tu est belle, mon ami". Această stereotipie nu ilustra iubirea dintre doi oameni care trec de la dragostea fizică la cea metafizică, de la starea erotică la cea spirituală, transcendentă şi mai ales metaforică. Nemaivorbind că această iubire simbolizează însăşi iubirea dintre Dumnezeu şi poporul său ales. Dar aceste stări din text erau minimalizate şi destrămate de muzica rock, cît şi de un al treilea personaj, o balerină de culoare (numele ei nu este precizat în program), personaj din haremul lui Solomon, care agresa împerecherile eroilor, exprimînd poate gelozia sau lipsa de imaginaţie, cînd venea cu cîte un ciorchine de strugure şi i-l oferea Regelui, iar el îl aşeza pe sînii Şulamitei, pe care îi compara, desigur, cu strugurii! Exact acelaşi fel de pleonasm ca în spectacolul Furtuna de la Teatrul Mic, unde, atunci cînd Prospero ne vorbeşte despre furtună pe mare, vedem pe ecranele scenei proiectată chiar o furtună pe mare! Acestă manieră de a combina teatrul cu proiecţiile cinematografice face parte din preistoria limbajului teatral, necesară poate alfabetizării. Dovadă că nici un alt spectacol din Festivalul "Viaţa e frumoasă" nu a mai folosit-o. E ca şi cum Grupul "Iza" şi-ar proiecta imaginea pe plaiurile maramureşene, cînd în harul lor viu, direct, stă tot miracolul acestui grup de opt artişti, şase instrumentişti şi două cîntăreţe, care realizează o magie a muzicii şi dansului autentic prin ei înşişi, fără nici o cîrjă ajutătoare. Ceea ce ne arată Ioan Pop, fie la ceteră, tilincă, braci, zongoră sau voce, cît şi ceilalţi artişti ai grupului "Iza" (Gheorghe Florea şi Ioachim Făt, la vioară, Grigore Chira, la contrabas şi tobă, sau Anuţa Pop şi Voichiţa Ţepei, voce şi dans), este esenţa folclorului românesc, pe care am numit-o cu un concept special, iuţirea de sine, pe care l-am aplicat în cazul artei lui Gheorghe Zamfir. Aceşti artişti au marele har de a aduce din adîncuri acel vertij nebunesc, ameţitor, o transă sinonimă cu adevărata smintenie creatoare. Instrumentele, vocile şi mişcările sau paşii se petrec în acest iureş nebun, creator de o lume în sine, suficientă sieşi, care conţine de toate, de la naştere, nuntă şi pînă la moarte, ba dincolo de ea, dacă e să ne referim la spiritul unei concepţii originale asupra morţii, care spune aşa, în cîntecul Nu-i lumină nicări, despre cel mort: "Să-l punem în copîrşeu/Alături de Dumnezeu!". Este o viziune profund românească, unică, nemaiîntîlnită la alte popoare, similară poate cu ceea ce cred făgărăşenii despre lumea de apoi, cînd bocesc aşa mortul: "Ce fel de ţară-i aceea/ Care mi te duci în ea?/ Tot o fi o ţară bună/ De-atîta lume s-adună/ şi tînără şi bătrînă". Frumuseţea spectacolului pe care îl realizează acest grup se poate concentra înt-un dans sau cîntec, numit Învîrtita, chintesenţă a tezaurului acestui popor care poartă în sevele sale cea mai curată iuţire de sine, existentă pe tot pămîntul românesc, transilvan în special. Ţăranul din Oaş devine astfel, în acest spectacol binecuvîntat, un personaj de basm, un personaj etalon, care nu numai moroşeneşte şi cîntă balade maramureşene, dar şi horeşte la braţ cu Dumnezeu, care i-a dat şi-i tot dă omului, cît poate el să ducă, aşa cum spune cel mai frumos cîntec cules de pe Iza, apă care este considerată a fi Iordanul României.

Versiune de tiparit Miracolul "Iza" Versiune de tiparit

Trimite pe email articolul